Talentul de a face ca bideul

Cei mai mulți români se uită, înnebuniți, la emisiunea numită „Românii au talent". OK, românii au talent. Unii, însă, mai cred și altceva:

Mi-e silă de emisiunea „Românii au talent”. Acest gen de producţie există şi în alte ţări, dar de străinachis nu-mi pasă. „Românii au talent” ne descalifică total ca popor. Dacă poţi să faci din fălci ca toba, ca veceul sau ca pompa de bicicletă, dacă poţi să-ţi faci mucii cravată, dacă poţi să-ţi înfigi cuie în cap fără să te răneşti, atunci da, românii chiar au marele talent de a fi jenibili. Despre farfutiţele şi exhibiţioniştii cu vocaţie de cântăcioşi nu mai amintesc, că doar suntem neam de rapsozi. Această emisiune nu dovedeşte ce aptitudini avem, ci până unde ne arătăm dispuşi a merge cu maimuţăreala. De fapt, suntem nişte excelenţi amatori, iar şoul vesel are conotaţii triste şi ar trebui să se cheme „Vieţi trăite degeaba”. Sau „Regretele rataţilor”, fiindcă asta transmit nişte oameni cu părul alb şi voci bune, care ar fi putut avea cariere în muzică, dar au eşuat în meserii domestice. Dacă ar fi după mine, le-aş interzice celor care îngraşă ratingul coproculturii „Românii au talent” să se mai lamenteze când occidentalii ne prezintă ca pe o şatră de virtuozi. Până la urmă, totul ni se trage de la educaţie. Când eram mici, învăţam la şcoală că Franz Liszt a fost fascinat de talentul lui Barbu Lăutarul. Da, dar nu se uita la el ca la un coleg. Omul definit compătimea arătarea. (Ovidiu Boanchis in National)

Acum, eu nu sunt chiar întrutotul de acord cu Boanchiș, însă mare parte din ce spune el e real. Sincer să fiu, sunt uimit când văd cu câtă naivitate se entuziasmează unii oameni - altminteri la locul lor - de calitățile nemaipomenite ale unora dintre cei care apar pe scenă la emisiunile astea de largă audiență. Chiar acum câteva săptămâni, o cunoștință povestea cât de tare a impresionat-o un duo de contorsioniști (sau așa ceva), niște copii care erau - zice ea - mai ceva decât cei de la Cirque du Soleil. Dar nu performanța o mișcase pe ea atât de tare, cât modestia celor doi: întrebați fiind cum pot să facă niște lucruri atât de dificile, ei ar fi răspuns ceva de genul „pentru noi nu e nimic deosebit, oricine ar putea să facă la fel, totul e să muncești și să te antrenezi” etc. I-am spus cunoștinței mele că replici de tipul asta se dau de la începutul lumii. Probabil că și Adam, dacă ar fi fost întrebat, la parada animalelor (când le-a dat nume tuturor, de la purice până la cașalot), cum a reușit el să se descurce și să găsească atâtea nume interesante, ar fi răspuns cu modestie „oricine în locul meu ar fi putut face lucrul ăsta”. În lumea artistică, fiecare protagonist are în buzunarul de la piept o replică de final, menită să rupă inimile spectatorilor în caz că ajunge pe podium. Peste tot, la Oscar, la „Uruguayenii au talent”, la „Dansez pentru mama”, laureații spun vorbe zguduitoare, după care toată lumea începe să lăcrimeze și publicul ovaționează. E o rețetă, una veche și răsuflată, dar care, iată, prinde în continuare și încă acolo unde nu te aștepți.

Mihaela Ursuleasa

În anii 80 nu exista un show cu numele „Românii au talent”. Dar existau talente, și încă unele remarcabile. Iată, spre exemplu, cazul Mihaelei Ursuleasa, născută în 1978. La numai 12 ani, această pianistă cu adevărat talentată a fost remarcată de marele dirijor italian Claudio Abbado, care i-a și oferit o bursă de studii la Universitatea din Viena. Îmi amintesc de o „Serată muzicală” a lui Iosif Sava, unde a fost invitată Mihaela și unde a interpretat una din sonatele pentru pian ale lui Beethoven cu atâta sensibilitate și participare, încât pur și simplu îi dădeau lacrimile. Astăzi, Mihaela Ursuleasa este una dintre marile pianiste ale Europei. Sunt gata să pariez pe o sticlă de Chivas Regal de 25 de ani că 9 din 10 pasionați de talentele românilor nu au auzit de ea.