Cei mai mulți români se uită, înnebuniți, la emisiunea numită „Românii au talent". OK, românii au talent. Unii, însă, mai cred și altceva:
Mi-e silă de emisiunea „Românii au talent”. Acest gen de producţie există şi în alte ţări, dar de străinachis nu-mi pasă. „Românii au talent” ne descalifică total ca popor. Dacă poţi să faci din fălci ca toba, ca veceul sau ca pompa de bicicletă, dacă poţi să-ţi faci mucii cravată, dacă poţi să-ţi înfigi cuie în cap fără să te răneşti, atunci da, românii chiar au marele talent de a fi jenibili. Despre farfutiţele şi exhibiţioniştii cu vocaţie de cântăcioşi nu mai amintesc, că doar suntem neam de rapsozi. Această emisiune nu dovedeşte ce aptitudini avem, ci până unde ne arătăm dispuşi a merge cu maimuţăreala. De fapt, suntem nişte excelenţi amatori, iar şoul vesel are conotaţii triste şi ar trebui să se cheme „Vieţi trăite degeaba”. Sau „Regretele rataţilor”, fiindcă asta transmit nişte oameni cu părul alb şi voci bune, care ar fi putut avea cariere în muzică, dar au eşuat în meserii domestice. Dacă ar fi după mine, le-aş interzice celor care îngraşă ratingul coproculturii „Românii au talent” să se mai lamenteze când occidentalii ne prezintă ca pe o şatră de virtuozi. Până la urmă, totul ni se trage de la educaţie. Când eram mici, învăţam la şcoală că Franz Liszt a fost fascinat de talentul lui Barbu Lăutarul. Da, dar nu se uita la el ca la un coleg. Omul definit compătimea arătarea. (Ovidiu Boanchis in National)
