Un fragment din Kafka

Ca tot am pomenit de Kafka, iata fragmentul pe care-l aveam in gand:

                                            UMBLIND CU JALBA

— Şi ce am făcut noi, în schimb? Lucrul cel mai rău pe care-l puteam face, ceva pentru care merităm mai degrabă dispreţ decît ceea ce ni se arată în realitate: am trădat-o pe Amalia, ne-am rupt de porunca ei mută, nu mai puteam continua să trăim aşa, să trăim fără nici o speranţă, şi am început, fiecare în felul lui, să ne rugăm de castel sau să-l asaltăm cu insistenţe ca să ne ierte. Ştiam bine că nu sîntem în stare să reparăm greşeala, ştiam şi că singura relaţie dătătoare de speranţă pe care o aveam la castel, anume Sortini, funcţionarul binevoitor faţă de tata, a devenit inaccesibilă pentru noi tocmai în urma evenimentelor, şi cu toate acestea ne-am pus pe treabă. Tata a fost primul, cu el au început demersurile fără rost la primar, la secretari, la avocaţi, la conţopişti; de cele mai multe ori nu era primit, şi dacă reuşea să se facă primit prin vicleşug sau din întîmplare — ce mai jubilam şi băteam din palme aflînd vestea — îl refuzau cît se poate de repede şi nu-l mai primeau a doua oară. Era si prea uşor să-l respingă; e totdeauna uşor pentru castel. In fond ce voia? Ce i se întîmplase? Pentru ce greşeală voia să fie iertat? 

Cînd şi de către cine din castel i se făcuse cel mai mic rău? Da, sărăcise, pierduse clientela şi aşa mai departe, dar astea sînt fenomene ale vieţii de toate zilele, chestiuni meşteşugăreşti şi de piaţă; oare castelul trebuie să se ocupe de aşa ceva? Se ocupa de fapt, într-adevăr, de toate, dar nu putea interveni în mod brutal în desfăşurarea lucrurilor cu nici un alt scop decît numai pentru a servi interesele unui singur individ. Să-şi trimită cumva funcţionarii ca să alerge după clienţii lui tata şi să-i aducă înapoi cu de-a sila ? Atunci tata obiecta — noi discutam amănunţit toate lucrurile acestea înainte şi după, strînşi într-un colţ, ca ascunşi de Amalia care-şi dădea seama de toate, dar nu se amesteca — tata obiecta atunci că nu se plînge de sărăcie, tot ce a pierdut ar fi în stare să refacă cu uşurinţă, astea sînt lucruri secundare, numai să fie iertat „Dar ce anume să ţi se ierte?" i se răspundea; nu le parvenise pînă acum nici un denunţ, cel puţin nu e consemnat încă în procesele - verbale, nici măcar în procesele-verbale accesibile publicului avocăţesc, prin urmare nu s-a întreprins, în măsura în care se poate stabili acest lucru, nimic împotriva lui, nici nu este nimic în curs. Poate cumva cita o singură dispoziţie oficială care ar fi fost luată împotriva lui? Tata nu putea cita aşa ceva. Sau a avut loc intervenţia unui organ oficial? Nici despre asta nu ştia nimic. Ei, care va să zică, dacă nu ştie nimic şi dacă nu s-a întîmplat nimic, ce vrea în fond? Ce i s-ar putea ierta ? Cel mult că inoportunează acum fără rost birourile, dar tocmai asta e de neiertat. Tata nu se lăsa, pe vremea aceea era încă foarte puternic, şi trîndăvia în care era silit să trăiască îi dădea destul răgaz. „Am să-i redau Amaliei onoarea pierdută,  n-o să mai dureze mult", a spus într-o zi către mine şi Barnabas, dar foarte încet ca să nu audă Amalia; cu toate acestea o spusese doar de dragul ei, căci în realitate nu se gîndea defel la recîştigarea onoarei, ci doar la iertare. Dar pentru a obţine iertare, trebuia mai întîi să se constate vina, iar aceasta i se contesta de către birouri. Ii veni ideea — şi asta arată că începuse să-i slăbească mintea — că i se ascunde vina, pentru că nu plăteşte destul impozit; căci pînă atunci nu plătise decît numai taxele prescrise, care erau destul de mari pentru posibilităţile noastre. Acum însă credea că ar trebui sa plătească mai mult, ceea ce era, desigur, o eroare, căci în administraţia noastră e adevărat că se primesc şperţuri ca să fie mai simplu şi ca să se evite vorbăria inutilă, dar de obţinut nu obţii nimic pe această cale. Cum însă tata isi pusese speranţa în asta, nu voiam să i-o nimicim. Am vîndut deci ce mai aveam — erau aproape numai lucruri strict indispensabile — ca să facem rost de mijloacele necesare şi ca tata să-şi continue cercetările, şi o bună bucată de vreme am avut satisfacţia să-l auzim, dimineaţa cînd pornea la drum, zăngănindu-şi banii mărunţi în buzunar. Noi, fireşte, răbdam de foame toată ziua, în timp ce singurul lucru pe care l-am obţinut făcînd rost de bani a fost că i-am păstrat tatii o dispoziţie bună, plină de speranţe. Dar nu prea era un avantaj. Işi dădea multă osteneală cu demersurile, şi ceea ce ar fi avut curînd sfîrşitul meritat, dacă nu erau banii, s-a tărăgănat astfel multă vreme. Cum pentru sumele date în plus nu i se putea oferi în realitate nimic extraordinar, cîte un conţopist mai încerca uneori să facă ceva, cel puţin în aparenţă, îi promitea nişte cercetări, îl lăsa să înţeleagă că s-ar fi găsit unele indicii care vor fi urmărite, nu din datorie, ci de hatîrul tatei, iar el, în loc să devină mai bănuitor, se încredea în el tot mai mult. Venea acasă cu cîte o promisiune din astea, vizibil făcută în vînt, ca şi cum ar aduce cu sine din nou belşugul deplin în casă, şi era un chin să-l vezi cum încearcă să ne dea de înţeles, mereu în spatele Amaliei, cu un surîs strîmb şi făcînd cu sprîncenele ridicate semn spre Amalia, că salvarea ei, care o va surprinde cel mai mult pe ea însăşi, se apropie cu paşi mari datorită ostenelilor sale, dar că totul este încă un secret pe care trebuie să-l păstrăm cu sfinţenie. Ar fi continuat aşa desigur încă multă vreme dacă, în cele din urmă, n-am fi fost absolut incapabili să-i mai procurăm bani tatei. E drept că, între timp, Barnabas a intrat calfă la Brunswick, care l-a primit după ce ne-am rugat mult de el, dar numai cu condiţia ca Barnabas să vină la el seara, pe întuneric, ca să-i dea de lucru, şi să ducă înapoi comenzile  executate tot pe întuneric — trebuie să recunoaştem că Brunswick a luat de data asta asupra sa o oarecare primejdie pentru meseria lui, de dragul nostru, în schimb însă îl plătea pe Barnabas foarte prost, şi munca lui Barnabas e fără cusur — dar salariul abia ajungea ca să nu murim de foame. Cu mari menajamente şi multe pregătiri l-am anunţat pe tata că s-a terminat cu sprijinul nostru bănesc, el însă a primit ştirea cu mult calm. Nu mai era capabil să cuprindă cu mintea cît de lipsite de perspective sînt intervenţiile sale, totuşi era obosit de decepţiile neîncetate. Ne-a spus, ce-i drept — fără a mai vorbi aşa de limpede ca altădată, desi înainte vorbea aproape prea clar — că n-ar mai fi avut nevoie decît de foarte puţini bani, mîine sau chiar azi ar fi aflat tot, acum înseamnă că totul fusese în zadar, esuase numai din pricina banilor, şi aşa mai departe; dar tonul cu care o spunea, arăta că nu mai crede nici el. Apoi veni îndată, fără vreo pauză, cu planuri noi. De vreme ce nu reuşise să-şi dovedească vina şi, în consecinţă, nu mai putea obţine nici de acum încolo nimic pe cale oficială, trebuia s-o apuce numai şi numai pe calea rugăminţilor şi să-i solicite personal pe funcţionari. Printre ei existau, desigur, şi unii miloşi şi buni la inimă, o inimă miloasă de care fireşte nu puteau asculta în exerciţiul funcţiunii, dar în afara serviciului da, dacă-i surprindeai la ore potrivite. Aici K. întrerupse povestirea Olgăi — pe care o ascultase complet absorbit — punînd o întrebare :

— Şi tu nu crezi că este aşa?

E drept că urmarea povestirii trebuia să-i aducă un răspuns, dar el voia să afle numaidecît.
— Nu, zise Olga, de milă sau aşa ceva nici nu poate fi vorba. Cît eram noi de tineri şi de lipsiţi de experienţă, o ştiam, şi o ştia şi tata, fireşte, dar uitase, cum uitase majoritatea lucrurilor. Născocise planul să se posteze pe drumul mare în apropierea castelului, pe unde trec trăsurile funcţionarilor, şi, dacă s-o putea cumva, să-şi rostească cererea de iertare. Sincer spus, un plan fără pic de rost, chiar dacă s-ar fi întîmplat imposibilul şi spusele lui ar fi ajuns la urechea vreunui funcţionar. Un funcţionar izolat poate oare ierta? Asta ar fi cel mult de competenţa autorităţilor în ansamblu, dar nici acestea nu pot ierta, probabil, ci doar judeca. Şi e oare posibil ca un funcţionar, chiar dacă s-ar da jos din trăsură şi s-ar ocupa de chestiune, să-şi formeze o imagine după cîte îi îndrugă tata, un biet om obosit şi îmbătrînit? Funcţionarii sînt foarte cultivaţi, dar numai unilateral, fiecare în specialitatea lui poate sesiza după o simplă vorbă un întreg şir de idei, dar lucruri dintr-o altă secţiune poţi să-i explici ore de-a rîndul, poate va da politicos din cap, dar nu va înţelege nimic. Asta e firesc, n-avem decît să încercăm să înţelegem micile chestiuni oficiale care ne privesc direct, lucruri mărunte pe care un funcţionar le rezolvă dînd din umeri, n-avem decît să încercăm să le înţelegem pînă-n străfunduri, şi vom avea de lucru o viaţă întreagă fără să le dăm de capăt. Chiar dacă tata ar fi dat de un funcţionar competent, acesta n-ar fi putut să rezolve nimic fără acte pregătitoare, şi mai ales nu pe drumul mare; de altfel nu poate pur şi simplu ierta, ci doar rezolva pe cale oficială, şi, în acest scop, nu poate, iarăşi, decît să indice calea oficială, iar pe această cale tata nu reuşise să obţină nimic. Cît decăzuse încă de pe atunci bietul de el, ca să vrea să-şi pună în aplicare noul plan! Dacă ar exista vreo posibilitate de acest fel, cît de mică, ar trebui să mişune petiţionarii acolo pe şosea, dar, cum acest lucru este o imposibilitate absolută, aşa cum ştim din cea mai elementară instrucţie şcolară, drumul este complet pustiu. Poate că asta îl întărea pe tata în speranţele sale, că doar le hrănea din orice. Era şi foarte necesar în cazul lui, căci o minte sănătoasă nici n-avea nevoie să intre în considerente complicate, ci ar fi văzut limpede numai din faptele exterioare, că e ceva imposibil. Cînd funcţionarii se duc în sat sau se întorc la castel, nu fac călătorii de plăcere, în sat sau la castel îi aşteaptă treburi, de aceea caii se mînă în cea mai mare viteză. Şi nici nu le trece prin gînd să se uite pe fereastra trăsurii şi să caute din ochi nişte petiţionari; trăsurile sînt pline de acte pe care le studiază.

— Eu am văzut interiorul unei sănii, zise K., în care nu erau acte.

Din povestirea Olgăi i se revela o lume atît de mare, aproape neverosimilă, încît nu se putu opri să stabilească un contact cu ea prin micile sale experienţe, ca să se convingă mai bine atît de existenţa ei cît şi de a sa proprie.

— E posibil, zise Olga, atunci însă e mai rău, atunci funcţionarul are chestiuni atît de importante, încît dosarele sînt prea preţioase sau prea voluminoase pentru a fi luate cu sine; în acest caz, funcţionarii pun să se mîne în galop. Oricum, nici unul nu are timp de pierdut cu tata. Şi afară de asta, sînt mai multe intrări la castel. O dată e la modă una, atunci cei mai mulţi trec pe acolo, altă dată e alta, atunci toţi se îngrămădesc acolo. După ce reguli are loc această schimbare, nu s-a descoperit încă. Intr-o zi, la opt dimineaţa, toţi trec pe o şosea, o jumătate de oră mai tîrziu iarăşi toţi pe altă şosea, zece minute după aceea pe o a treia, peste jumătate de oră poate iarăşi pe cea dintîi, pentru ca apoi circulaţia să se menţină acolo toată ziua, dar în fiecare clipă există posibilitatea unei schimbări. E drept că în apropierea satului toate şoselele ce vin din castel se unesc, dar de acolo trăsurile trec în goană, pe cînd în apropierea castelului merg într-un tempo mai potolit. Şi, aşa cum ordinea de ieşire din castel, în ce priveşte drumurile, este neregulată şi de nepătruns, la fel şi numărul trăsurilor. De multe ori sînt zile cînd nu vezi trăsuri deloc, apoi vezi trecînd o mulţime. Ţinînd socoteala de toate astea, închipuieşte-ţi-l acum pe tata. In costumul lui cel bun — în curînd avea să fie singurul lui costum — pleca în fiecare dimineaţă de acasă, însoţit de urările noastre de bine. Lua cu dînsul o mică insignă a pompierilor, pe care a păstrat-o, de fapt prin fraudă, ca s-o pună cînd ajungea în afara satului, în sat nu îndrăznea s-o arate, deşi era atît de mică încît abia o vedeai la distanţă de doi paşi; dar după părerea tatei se părea că e chiar folositoare, ca să atragă privirea funcţionarilor care trec în trăsurile lor. Nu departe de intrarea castelului se află o grădinărie, aparţine unui oarecare Bertuch, acesta aprovizionează castelul cu legume; acolo, pe postamentul îngust de piatră al gardului de gratii, şi-a ales tata un loc. Bertuch îl lăsa în voia lui, fiindcă fusese bun prieten cu tata pe vremuri şi unul dintre clienţii lui cei mai fideli, căci are un picior cam schilod şi era convins că numai tata ştie să-i facă o gheată potrivită. Acolo şedea deci tata zi de zi, era o toamnă tristă şi ploioasă, dar nu-i păsa de vreme cîtuşi de puţin. Dimineaţa, la o anumită oră, punea mîna pe clanţa uşii şi ne făcea semn de rămas-bun, seara venea ud leoarcă, pe zi ce trecea părea mai adus de spate, şi se trîntea într-un colţ. La început ne povestea micile evenimente trăite, de pildă că din milă şi veche prietenie Bertuch îi aruncase o pătură peste gard, sau că în vreuna din trăsurile ce treceau i se păruse că zăreşte pe cutare sau cutare funcţionar, sau că, din cînd în cînd, îl recunoaşte cîte un vizitiu şi că-l atinge din glumă uşor cu biciul. Mai tîrziu, încetase să mai povestească lucrurile acestea, se vedea că nu mai spera să ajungă la nimic stînd acolo, considera însă ca o datorie, un fel de profesiune sterilă să plece şi să-şi petreacă acolo ziua. Atunci au început durerile sale reumatice — se apropia iarna, a nins de timpuriu; la noi iarna începe devreme — şi aşa stătea ba pe pietrele ude de ploaie, ba în zăpadă. Noaptea gemea de durere, dimineaţa ezita uneori să plece, dar făcea un efort de voinţă şi se ducea. Mama se agăţa de el şi nu voia să-l lase, iar el, devenind probabil temător din pricina picioarelor ţepene, a acceptat ca ea să-l însoţească, şi aşa s-a făcut că durerile au apucat-o şi pe mama. Noi mergeam des pe la ei, le duceam de mîncare sau le făceam o vizită, voiam să-i convingem să se întoarcă acasă. De cîte ori nu i-am găsit zgribuliţi, şezînd sprijiniţi unul de altul pe soclul acela îngust, înveliţi într-o pătură subţire, care abia îi cuprindea, în jurul lor doar pustiul sur al zăpezii sau al cetii, şi, cît vedeai cu ochii, zile întregi, nici ţipenie de om, nici o trăsură. Ce privelişte, K., ce privelişte! Pînă cînd într-o bună zi tata, cu picioarele înţepenite, nu s-a mai putut da jos din pat, era de nemîngîiat; într-o uşoară aiureală, din cauza febrei, i se părea că vede cum tocmai atunci opreşte o trăsură acolo, sus, la Bertuch, se dă jos din ea un funcţionar, cercetează gardul în căutarea tatei şi se urcă din nou în trăsură dînd nemulţumit din cap. Şi, în timpul acesta, scotea nişte ţipete de parcă ar fi vrut să-l audă funcţionarul acolo în depărtare şi ar fi încercat să-i explice că nu e vinovat de această absenţă. Absenţa însă s-a prelungit, nu s-a mai întors niciodată acolo, a zăcut săptămîni de-a rîndul. Amalia luă asupră-şi să-l servească, să-l îngrijească, să-l trateze, tot, tot, şi, afară de unele pauze, a continuat aşa pînă azi. Ea cunoaşte ierburi de leac care alină durerile, şi nu are nevoie de somn aproape deloc, ea nu se sperie niciodată, nu se teme de nimic, nu-şi pierde răbdarea, face toate muncile pentru părinţi; pe cînd noi, fără să putem fi de vreun ajutor, ne agitam fără rost, ea rămînea rece şi calmă. Cînd însă trecuse ce fusese mai grav şi tata putu din nou să se dea cu chiu cu vai jos din pat, sprijinit din dreapta şi din stînga, Amalia s-a retras numaidecît şi l-a lăsat pe seama noastră.