Iubirea față de animale ca boală sufletească

Din nou, mergând cu Richi2 printre blocuri, pentru evacuarea de dimineață, am avut sentimentul de neînlăturat că oamenii care iubesc un animal în detrimentul altor oameni sunt profund bolnavi sufletește. Am realizat pentru a nu știu câta oară că între om și animal există o barieră de netrecut, pe care unii o ignoră, din cauza acestei boli. Ei spun cam așa „vai, ce expresie are cățelul asta, cum se uită la tine, parcă ar vrea să vorbească”. Și de aici, s-a și înfiripat iubirea. Dar ce ne facem cu persoanele care iubesc șerpii, ori broaștele țestoase? Nu cumva și reptilele au vreo expresie? Părerea mea este că oamenii bolnavi sufletește, incapabili să reziste alături de cineva din specia lor, caută disperați ceea ce le lipsește, dar nu în locul potrivit. Dacă un cățel se uită cu ochii umezi la omul bolnav, acela crede că a găsit, în sfârșit, o ființă care să-l înțeleagă. Cel care ține o pasăre, crede că a stabilit cu ea o comunicare, doar pentru că i-a creat câteva reflexe condiționate. Mi se pare sinistru. Adică investesc un animal cu trăsături omenești, apoi iubesc acel animal că și cum ar fi un om. Cât de nefericit trebuie să fii ca să recurgi la acest substitut de relație afectivă?

Cunosc, în Timișoara, cazul unei familii înstărite, care își cheltuie banii pentru a întreține un motan. Eu nu am intrat acolo, în casa lor, însă cineva care îi vizitează, mi-a povestit amănunte incredibile. Spunea tipul că ar vrea să fie în locul motanului, ca să nu mai aibă nicio problemă în viață. O să mă convingă vreodată cineva că ăia sunt niște oameni sănătoși? Oare nu ar fi mai potrivit să aibă grijă, de exemplu, de un orfan? Ei bine, astfel de oameni consideră că nu. Oamenii - spun ei - sunt nerecunoscători, deci este periculos să îi ajuți. Apoi dau exemple de oameni care au crescut orfani și au ajuns, la bătrânețe, să fie dați afară din casă. Ce nu-i interesează pe ei niciodată este punctul de vedere al orfanului care a ajuns să-i trimită pe bătrâni la azil. Dacă ar încerca să afle ce s-a întâmplat cu adevărat, de multe ori ar avea prilejul să constate că mare parte din vină a fost chiar a bătrânilor, pentru că nu poți trăi cu cineva într-o casă ani și ani de zile și apoi să pretinzi că ție nu ți se datorează nimic din ceea ce merge rău. În plus, câți copii nu și-au dat afară din casă părinții naturali? Deci a recurge la subterfugiul ăsta pentru a justifica dragostea nefirească pentru un animal mi se pare abominabil.
Mă uitam, de dimineață, la Richi 2 și la felul în care se comportă el când ieșim din casă. Majoritatea timpului, amușină. Își bagă nasul printre smocurile de iarbă, ori îl lipește de scoarța copacilor, de tomberoane, de roțile mașinilor, de colțurile clădirilor și amușină. Această ființă drăgălașă, cu expresie umană, se oprește acolo unde găsește câte un căcat produs de alți câini și îl miroase îndelung. Când da peste urina semenilor lui, se oprește iarăși, îi inhalează parfumul, o atinge cu vârful limbii, după care o anulează printr-un jet produs de el însuși - grație instinctului de marcare a teritoriului. Mai pe scurt, ființa asta despre care unii spun că mai are puțin și începe să vorbească, este foarte interesată de căcatul găsit prin iarbă. Nu se oprește niciodată să miroasă o floare, ori să privească un gândăcel superb colorat. Tot ce îl interesează e să dibuie urmele de urină. Ah și, desigur, căcărezele. În plus, de îndată ce găsește un rest de mâncare, îl înfulecă. Am văzut oameni care le pun botnite unor cățeluși inofensivi, tocmai pentru a-i împiedica să mănânce „porcării” de pe jos.
Aici e bariera de netrecut despre care vorbeam. Pur și simplu, o barieră naturală, care face ca zebra să fie total altceva decât licuriciul. Sunt oameni care nu iubesc alți oameni pentru că „sunt nerecunoscători și în loc să-ți mulțumească te lovesc”, dar nu se sfiesc să iubească un animal care mănâncă resturi de pe jos și stă cu nasul în căcat. Realitatea, cred eu, este că acești oameni au nevoie nu de cineva care să-i iubească, ci de cineva care să-i asculte. Oamenii au instinctul de a fi stăpâni și, pentru că nu le merge cu semenii lor, își iau câte un animal și rezolvă astfel problema.
Oamenii normali, zic eu, respectă animalele, nu le chinuiesc, nu le omoară, le hrănesc, le ajută (vezi cazul cailor de la Letea unde și eu o să dau niște bani). Dar atât. Nu trăiesc iubiri și drame alături de ele.