Tristeţi cu câini

Nu știu cum se face că la gradiniță și apoi la școala primară, învățam numai poezii triste. Iată două dintre ele, în ordinea în care le-am învățat eu:

CATELUSUL SCHIOP (Elena Farago)

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Si mă cheamă “cuţu schiop”.

Fratii mei ceilalți se joacă
Cu copiii toți, dar eu
Nu pot alerga ca dânșii,
Că sunt șchiop si cad mereu!

Si stau singur toată ziua
Si plâng mult când mă gândesc
Că tot șchiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să trăiesc.

Si când mă gândesc ce bine
M-aș juca și eu acum,
Si-aș lătra și eu din poartă
La copiii de pe drum!…

Cât sunt de frumoși copiii
Cei cuminți, și cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânșii,
Să mă joc și să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâți, precum e-acel
Care m-a șchiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Si-am zăcut, și-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…

Acum vine și-mi dă zahăr
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-aș putea să-l mușc odată
De picior, să mă răzbun,

Dar îl las așa, să vadă
Răul, că un biet cățel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.

CAINELE SOLDATULUI (Grigore Alexandrescu - imitatie (sic!) dupa Casimir Delavigne)

Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi!

Sărman, fără rude, pe țărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător!

Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Ședea lângă dânsul și-n mare mâhnire
Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldați,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpărați.

În fruntea paradei câinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Până la mormânt.

Aci se oprește, aci se așează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Așteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deștepta!

Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.

Apoi când străinul de milă voiește
A-l trage deoparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pământ privește,
Și nimic nu vrea!

De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineața acea viitoare,
Pe când se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!