Mânji, alpinism, biliard și table

Din nou în dormitorul de la Hadâmbu. Nu m-am grăbit să ajung, am mers încet, am privit pe îndelete. Pe o poiană am văzut o alergare de mânji care ar fi meritat filmată. Și mi-am amintit o întâmplare petrecută în anii studenției. Am mers atunci, împreună cu mai mulți colegi, pe Gutâi, la o cabană fără cabanier. De fapt, cabanierul era jos, în Sighet și cine dorea, trecea pe la el, lua cheile și urca muntele. La cabană găseai tot ce aveai nevoie, lăsat în ordine de turiștii dinainte: farfurii, tacâmuri, zahăr, ulei, sare, chibrituri și multe altele. În jur, pustietate, dar lângă cabană, legați cu lanțuri pe niște sârme lungi, culisau trei câini ciobănești. Doi dintre ei erau prietenoși, însă al treilea, după cum ne spusese cabanierul, era foarte rău.

Drumul către cabană trecea, la un moment dat, prin satul Iapa, care este situat pe o pantă foarte abruptă. Oamenii de acolo, însă, erau obișnuiți cu urcușul. Îmi amintesc cum urcam noi gâfâind și pe lângă noi trecea, în mare viteză, câte un moș de 80 de ani. După ce am lăsat în urmă satul, am ajuns pe niște pășuni înflorite și, dintr-odată, am auzit un cântec atât de frumos, încât ne-a făcut să ne oprim, ca vrăjiți. Nu știam exact de unde vine, așa că după un timp am pornit să aflăm. Am mers destul de mult până am văzut: era o femeie, îmbrăcată în costum tradițional din zonă, care cosea și, probabil ca să-și alunge uratul, cânta. Cântecul acela mi-a rămas multă vreme în memorie. Parcă m-aș fi întors în timp, cumva. În seara asta, mi l-am amintit din nou, datorită celor doi mânji care se hârjoneau pe poiana din Mogoșești, bucurându-se de o libertate deplină.

Cei cu care am mers, în anii 80, la cabana fără cabanier din Gutâi, erau: Luminița - viitoarea mea soție, familia Bustya, formată din Istvan și Olga și încă o familie, niște oameni foarte simpatici, care se țineau numai și numai de glume, poante și păcăleli. Am uitat, din nefericire, numele lor. La vremea aia, marile mele pasiuni erau alpinismul, biliardul și tablele. Pur și simplu nu mă dădeam în lături niciodată de la o partidă de biliard sau table, cu oricine și oriunde. Biliardul nu era snookerul de azi. Masă nu avea găuri ci, chiar în mijlocul ei stăteau cinci piese lunguiete, ca niște pioni de pe tabla de șah, pe care cunoscătorii le numeau kegle. Se juca cu două bile albe și una roșie, numită carambol. Ei bine, pot spune că mă specializasem oarecum, tot jucând prin cafenelele din Sinaia. Iar la table, aveam un noroc chior. Așa că le tot împuiam capul celor cu care stăteam de vorbă cu loviturile măiestrite de biliard pe care le văzusem sau pe care, uneori, le izbutisem chiar eu. Cât despre alpinism, știam pe dinafară un milion de întâmplări cu tot felul de cățărători și le povesteam oricui avea chef să mă asculte. Încă din armată, Istvan își făcuse plinul cu aceste povești. Era ceva cam ca în Forrest Gump, unde un anumit personaj vorbește numai și numai despre creveți. Povestea pe care o spuneam cel mai des era a unui anume Peter Aschenbrenner, alpinist de seamă, care, la o vârstă foarte înaintată, era capabil să facă un salt, să se apuce cu o singură mână de o traversă din tavan (deci din laterale, fără să o poată cuprinde în palmă) și să facă nu știu câte tracțiuni. Disputa pe tema alpinism - biliard - table dintre mine și Istvan nu mai avea sfârșit. Chiar și acolo, în munții Gutâi, am avut câteva ciocniri tematice. El nu era de acord că cele trei sunt preocupări interesante. Cea mai importantă chestie i se părea fotbalul, pe care eu nu l-am putut suferi niciodată. Eram în sesiune când începuse campionatul mondial și Istvan stătea numai la meciuri. Când i-am zis că are de dat examene și că o să le pice pe toate dacă nu mai și citește câte ceva, mi-a răspuns că examene sunt în fiecare an, dar campionatul mondial e odată la patru ani. Așa că discuțiile noastre se reluau periodic și niciunul dintre noi nu reușea să aducă un argument final, nimicitor, cu care să-l încuie pe celălalt. După ce am coborât din Gutâi, am mai stat o zi sau două la părinții lui Olga, în Sighet. Istvan urma să rămână acolo, iar noi, ceilalți, am luat-o cu trenul către casele noastre. Istvan ne-a condus la gară și, în vreme ce atârnam pe geam în așteptarea semnalului iar Istvan se uita la noi de pe peron, am deschis din nou eternă discuție alpinism-table-biliard versus fotbal. Dialogul final a fost următorul:
Istvan: Dacă zici că biliardul e așa de valoros și important, spune un nume de meseriaș care se ocupă cu asta, unul celebru, de care să fi auzit lumea, că eu din fotbal îți spun o sută
Eu (care habar nu aveam un nume din branșă): Sigur că da, Klaus Aschenbrunner.
Istvan: Păi parcă ăsta era un meseriaș din alpinism!
Eu: Ăla era Aschenbrenner!
Istvan: Aha, și probabil că la table e unul Aschenbrinner!
Imediat după asta, trenul s-a pus în mișcare și Istvan s-a făcut din ce în ce mai mic, până nu l-am mai văzut deloc.

POSTĂRI REUNITE DE MIERCURI, 11.05, PIERDUTE DE BLOGGER.COM, RECUPERATE AZI, 14.05