Tristețea regăsirii

Peste o oră şi jumătate plec spre Sinaia. Sunt invitat la nişte chefuri „de regăsire”, unde oamenii se bucură că au trecut 20, 30 sau 100 de ani de când au terminat împreună liceul. Motivul real de bucurie ar putea fi acela că suntem încă alive. Faptul că au trecut anii, nu e neapărat generator de fericire. Dar, desigur, oamenii se întâlnesc şi se bucură împreună, deapănă amintiri, beau şi mănâncă, apoi se duc pe la casele lor, gândindu-se că peste 10 ani se vor întâlni din nou. Oricum, prilej de a re-descoperi că nu suntem veşnici şi de a filosofa pe tema asta.

Pe Calea Codrului, in fata casei, cu tata, cu Luminita din Busteni si mama ei. Intre noi, Doli. Oare e reala poza asta? Nu mai sunt sigur de nimic.

Un alt motiv de mers la Sinaia este că o să fac pomenire de 6 luni pentru mama. Îmi aduc aminte că după ce a ieşit la pensie, ea nu se mai ducea la întâlniri cu foştii elevi. Întotdeauna găsea pretexte: ba că nu are cu ce să se îmbrace, ba că nu se simte bine, ba că are ceva cu mult mai important de făcut tocmai atunci. Realitatea cred că era alta: nu-i convenea să fie văzută şi să le dea prilej de tristeţe celor care aveau în minte o altă imagine a ei. Într-un fel, moştenesc şi eu această reţinere. Nu-mi place să apar în poze, de exemplu. Când am găsit poze vechi, din liceu, am simţit un fel de strângere de inimă. Unde sunt eu, cel de-atunci? Am fost eu, vreodată, aşa ca în poze? Nu cumva am fost întotdeauna aşa cum sunt acum?