Visul lui Sabato

Există un vis pe care l-am visat de mai multe ori în copilărie: vedeam un copil (şi curios e că eu eram copilul acela, dar mă vedeam şi mă observam ca şi cum ar fi fost un altul) care se dăruia liniştit unui joc iar eu nu izbuteam să-l pricep. Il priveam cu atenţie, încercînd să pătrund sensul gesturilor lui, al privirilor, al cuvintelor pe care le murmura. 

Şi deodată, privindu-mă grav, îmi spunea: mă uit la umbra peretelui ăstuia pe pămînt, şi dacă umbra începe să se mişte, nu ştiu ce se poate întîmpla. In cuvintele lui se ghicea o sobră dar înspăimîntătoare aşteptare. Şi în momentul acela începeam să mă uit şi eu cu groază la umbră. E inutil să mai spun că nu era vorba de deplasarea obişnuită a umbrei din cauza soarelui: era ALTCEVA. Şi aşa se face că începeam să o privesc şi eu cu îngrijorare. Pînă cînd vedeam că umbra începe să se mişte lent dar perceptibil. Mă trezeam leoarcă de sudoare şi ţipînd. Oare ce însemnau toate astea, ce prevestire, ce simbol? In fiecare seară mă culcam cu teama de acest vis. Şi în fiecare dimineaţă, cînd mă trezeam, răsuflam uşurat că mai scăpasem o dată de primejdie. In alte nopţi, în schimb, venea iarăşi clipa aceea de groază: îl vedeam pe băiat, vedeam iar peretele şi umbra; copilul mă privea din nou grav, rostea din nou cuvintele acelea ciudate şi, pînă la urmă, după ce priveam aşteptînd speriat umbra peretelui, vedeam că începe să se mişte şi să se deformeze. Atunci mă trezeam leoarcă de sudoare şi ţipînd.