Un text pe gustul meu

Din reveriile domnului R.

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnisoarei sensibile N., el i-a spus:
„ma bucur ca existati, domnisoara”.
La tacerea mirata si indignata a ei, a raspuns:
„ati fi putut, ma gândesc, sa nu existati”.

Dar imediat, încercând sa repare greseala, a spus,
si de altfel aceasta-i era si convingerea ferma
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoiala)
„va felicit pentru faptul ca existati, domnisoara”.
Întelegând (prea târziu) ca întrecuse masura
si devenise cam cordial, se corecta, cum urmeaza:
„vreau sa spun, propriu-zis, ca de fapt
ma felicit pe mine pentru faptul ca existati”.
Abia acum domnul R. savârsise o gafa enorma.
Cât ai clipi, întelese ca ultima-i fraza
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
si intentiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurda (ca si cum domnisoara
i-ar datora cât de cât existenta),
ca din aceasta reiese un fel autarhic
si solipsist de a fi, în sfârsit, se facuse ridicul.
Schimbându-si cu totul dictiunea, domnul R. deveni analitic:
„adica, voiam sa constat ca sunteti o persoana sensibila”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoana” strecura nu stiu ce aluziv, ca si cum,
domnul R. fiind o persoana, domnisoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de fratie, de apartenenta
la aceeasi familie.
„Mai bine zis, am constatat cu placere obiectul sensibil”.
Si dupa o pauza, în care rosi:
„Vreau sa zic o idee sensibila, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
banuiala (în fond destul de obscura) despre putinta,
în general, a ideii ca în principiu
se poate admite ca daca
existenta e genul suprem si inexistenta
exista, atunci inexistenta e existenta, deci
nu exista si, în consecinta...”
Aici domnisoara sensibila N., din pricina
ciudatei purtari a ciudatului domn, deveni
în usoara-ncetosare a serii asa disparenta,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iata ca iarasi vorbesc
singur pe strada, probabil ca iarasi
am uitat sa iau picaturile”.

Mihai Ursachi