Gena guduratului

Cu ani în urmă, când eram profesor de matematică la Sinaia, le dădeam elevilor mei, la dirigenție, câte un chestionar care nu avea nicio legătură cu materia pe care o predam. Una din întrebări era, întotdeauna: „care sunt trei lucruri pe care le-ați lua neapărat cu voi dacă ar trebui să mergeți să locuiți pe o insulă pustie?” Și, într-un procent suficient de mare încât să devină semnificativ, elevii puneau ca prim astfel de obiect cartea de matematică.

Bineînțeles că printre elevii ăia erau destui care nu numai că nu înțelegeau cu ce se ocupă matematica, dar o urau adânc, molecular. Cu toate astea, căutau să mă asigure că pe o insulă ar studia cu mult drag diverse ecuații. Mereu m-am întrebat de unde vine dorința asta înnăscută de a sacrifica adevărul pentru a te pune bine cu cineva. În fond, erau niște copii, suflete curate, care ar fi trebuit să nu facă pentru nimic în lume asocieri între întrebarea aia și un eventual răspuns pe care mi l-aș fi dorit eu. Poate că așa prindeau de acasă, din discuțiile părinților despre șefi discreționari ori despre teoriile alea idioate cu „dacă ești om cu mine sunt și eu om cu tine”. Sau poate că noi, românii, avem o genă a guduratului.