Inca o poveste a lui Andersen

Cufărul zburător

Era odată un negustor asa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui si pe lângă asta si o ulicioară. Dar nu le pardosea pentru că-si întrebuinta altfel banii si când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era foarte dibaci. Dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-său a mostenit toată averea si, când s-a văzut cu atâta bănet, a început să ducă o viată de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie si arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede si nu i-au mai rămas decât patru bănuti de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să stie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul asa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ti bagajul!“ Dar el n-avea ce bagaj să-si facă si de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

Acuma, să vedeti, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Asa a făcut si feciorul de negustor; l-a încuiat si îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe si mai departe. Când fundul cufărului scârtâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăti si să trebuiască să facă o tumbă cumplită. A mers asa cât a mers si a ajuns în tara turcilor.

A ascuns cufărul într-o pădure si a intrat în oras. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea asa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

- Ascultă, doică turcească – a întrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre asa de înalte?

- Acolo stă fata sultanului – a răspuns femeia. S-a prorocit că are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de fată sultanul si sultana.

- Bine, multumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus în pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperisul palatului si s-a strecurat la printesă pe fereastră.

Printesa dormea pe o sofa si era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s-a putut opri si a sărutat-o. Ea s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a spus că e dumnezeul turcilor si a venit prin văzduh la dânsa si ea a fost foarte măgulită.

Pe urmă au stat împreună de vorbă si el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile înoată ca niste zâne ale apei si i-a spus că fruntea ei e un palat de gheată cu încăperi frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei si drăgălasi. Frumoase lucruri spunea! Si pe urmă i-a cerut printesei mâna iar dânsa a spus da!

- Să vii sâmbătă seara – a zis printesa; sâmbătă seara, sultanul si sultana vin la mine la ceai. Au să fie foarte mândri că mi-a cerut mâna dumnezeul turcilor; caută numai si învată bine o poveste frumoasă, pentru că tatei si mamei le plac foarte mult povestile; mama vrea să audă povesti cu tâlc si cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.

- Bine, n-am să aduc alte daruri decât o poveste – a spus el si a plecat, dar înainte de plecare printesa i-a dat o sabie împodobită cu bani de aur si chiar de asta avea el nevoie. Si-a luat zborul, si-a cumpărat un halat, apoi s-a dus în pădure si acolo s-a apucat să născocească o poveste; până sâmbătă trebuia să fie gata si nu era chiar asa de usor.

Sâmbătă seara povestea era gata.

Sultanul, sultana si toată curtea erau la ceai la printesă. Toti l-au întâmpinat cu prietenie.

- Nu vrei să ne spui o poveste? – a întrebat sultana; dar una care să fie cu tâlc.

- Dar să fie si cu haz – a zis sultanul.

- Da, da! – a răspuns el. Ascultati: era odată un mănunchi de chibrituri si chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se făleau fiindcă se trăgeau dintr-un brad bătrân si înalt, din care fiecare din ele era o aschie. Chibriturile sedeau pe masă între o scăpărătoare veche si o tigaie tot veche de fier. Îsi aduceau aminte de tinerete si îi povesteau tigăii: „Când eram noi în copac, stăteam într-o creangă verde. Dimineata si seara beam ceai de diamant, adică rouă, toată ziua ne îmbăiam în soare, când era soare, si păsările ne spuneau povesti. Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau îmbrăcati si iarna erau goi, pe când familia noastră avea mijloace să se îmbrace în verde si vara, si iarna. Dar iată că într-o bună zi a venit un tăietor de lemne si familia noastră s-a împrăstiat în toate părtile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care dacă voia putea să facă si înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea să aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subtiri, am ajuns să stăm la bucătărie.“

„Soarta mea s-a desfăsurat altfel – a spus tigaia de fier lângă care sedeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost de o multime de ori curătită si încălzită; eu fac treabă cu temei si sunt la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să sed după masă la locul meu, curată si frecată, si să schimb vorbe întelepte cu tovarăsele mele. Afară de căldarea de apă, care se duce câteodată în curte si se întoarce, toti câti suntem aici stăm mereu în casă. Numai cosnita ne aduce noutăti si trebuie să spun că vorbeste cu prea multă îndrăzneală despre cele ce se petrec afară. Deunăzi, o oală bătrână s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea cosnita, că a căzut de la locul ei si s-a spart; era o persoană asezată si cu păreri sănătoase, asta pot să v-o spun.“

„Mai taci acuma, că ai vorbit destul“ – i-a tăiat vorba scăpărătoarea si a izbit o dată în cremene că au sărit scântei în toate părtile. „Mai bine să ne veselim oleacă.“

„Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun“ – au spus chibriturile.

„Ba nu, mie nu-mi place să vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai bine să povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să spun ceva care i s-a întâmplat oricui; asa fiecare o să înteleagă mai repede despre ce-i vorba si are să se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea mării, într-o familie linistită...“

„Începe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu sigurantă că povestea are să ne placă.“

„În casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele măturate si spălate si la fiecare două săptămâni se puneau perdele curate.“

„Ce frumos povestesti – spuse mătura. Se vede imediat că povesteste o femeie, e ceva delicat si fin...“

„Da, da, se vede asta!“ – a spus căldarea de apă si de plăcere a sărit în sus si apa a curs pe jos pleoscăind.

Oala a povestit mai departe si la sfârsitul povestii a fost tot asa de frumos ca si la început. Farfuriile au zăngănit de bucurie si mătura a scos câteva fire de pătrunjel verde din ligheanul cu nisip si a încununat oala, fiindcă stia că asta are să-i necăjească pe ceilalti.

„Dacă o încununez, mâine mă încununează si ea pe mine“ – s-a gândit mătura.

“Mie mi-a venit poftă să dansez.“ – a spus vătraiul si a început să danseze. Doamne, iartă-mă, cum mai ridica piciorul în sus! O pernă veche care zăcea aruncată într-un colt a plesnit când a văzut.

„Ei, mă încununati si pe mine?“ – a întrebat vătraiul. Si l-au încununat si pe el.

„Neam prost!“ - si-au spus în gând chibriturile.

Acuma samovarul trebuia să cânte, dar a spus că-i răcit si nu poate dacă nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseală. Nu voia să cânte decât pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pană de scris, veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N-avea nimic deosebit, doar atâta că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.

„Dacă samovarul nu vrea să cânte – spuse ea – n-are decât să nu cânte. Afară la fereastră e o privighetoare în colivie si stie ea să cânte. E drept că n-a învătat nicăieri, dar putem să trecem asta cu vederea.“

„Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta – a zis ceainicul de tablă (cânta si el si era văr bun cu samovarul) - cred că nu-i bine să ascultăm cum cântă o pasăre străină. Ce fel de patriotism e ăsta? Să spună cosnita dacă am sau n-am dreptate!“

„Sunt foarte supărată – zise cosnita – sunt cum nu se poate de supărată pe voi toti. Asa întelegeti voi să vă petreceti seara? N-ar fi mai întelept lucru să facem putină ordine? Să stea fiecare la locul lui si eu am să vă arăt ce să faceti. Aveti să vedeti ce frumos are să fie!“ „Să facem cât mai multă zarvă!“ – au spus cu totii.

În clipa aceea a intrat bucătăreasa si toti au amutit si nu s-au mai miscat. Dar nu era oală care să nu stie ce e în stare să facă si cât e de nobilă. Fiecare se gândea: „Hei, dac-as fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi fost!“

Bucătăreasa a luat chibriturile si a făcut focul. Cum s-au mai aprins toate si cum au mai ars! Si se gândeau: „Acuma poate oricine să vadă că noi suntem mai de pret decât toate celelalte. Uite cum strălucim si ce lumină dăm!“

Dar repede-repede au ars si n-a mai rămas nimic din ele.

- Frumoasă poveste – a spus sultana. Parcă as fi fost si eu în bucătărie cu chibriturile. Da, acuma poti s-o iei pe fiica noastră de sotie.

- Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastră.

Îl tutuiau acum, fiindcă curând avea să facă parte din familie.

Cu o zi înainte de nuntă, seara, a fost iluminatie în tot orasul. S-au împărtit pesmeti si covrigi si copiii pe stradă suierau din degete si era minunat de frumos.

„Trebuie să fac si eu ceva“ – s-a gândit feciorul de negustor si a cumpărat rachete, pocnitori si artificii, le-a pus cu el în cufăr si si-a luat zborul. Era o zarvă cumplită! Toti turcii topăiau si jucau de le săreau papucii până peste cap; asemenea minunătie cum era cufărul zburător nu mai văzuseră niciodată. Acuma vedeau si ei că într-adevăr dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.

Feciorul de negustor s-a întors cu cufărul în pădure si pe urmă ce si-a spus el: „Hai să mă duc prin oras, să văd ce spune lumea“. Nu-i de mirare deloc că era curios să afle. Câte si mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare văzuse în felul lui, dar tuturor li se păruse frumos ce văzuseră.

- Am văzut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii îi străluceau ca niste stele si barba lui e ca o spumă.

- Zbura îmbrăcat cu o mantie de foc – zicea altul. Si pe pulpanele mantiei sedeau îngeri.

Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea să fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar în pădure, ca să se bage în cufăr, dar când a ajuns în pădure, ia cufărul de unde nu-i!

Cufărul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai rămăsese din el decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea să zboare si nu se mai putea duce la fata sultanului.

Ea l-a asteptat pe acoperis toată ziua. L-o mai fi asteptând si acuma, dar el cutreieră lumea si spune povesti; povestile lui însă nu mai sunt asa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o când era dumnezeul turcilor.