În primii doi ani de facultate aveam, săptămânal, una sau două ore de sport. Lucru care pe mine mă exaspera. Mi se părea culmea să merg până la Drept, să mă pun în şorţ sau trening şi să alerg pe-acolo, în loc să stau la beri cu prietenii. Aşa că nu mă duceam şi gata. Am acumulat atâtea absențe, încât am ajuns în situaţia de a fi primul student din istoria Universităţii lăsat repetent din cauza sportului. Aşa că am apelat la nişte pile. Pe vremea aia nu ştiu ce nu puteai rezolva cu pile: era exact ca acum. Aşadar am pus pilele în funcţiune şi am obţinut următorul rezultat: nu rămân repetent, dar trebuie să mă duc să dau nişte probe.
Zis şi făcut. În ziua stabilită m-am prezentat la terenul de sport, îmbrăcat în treningul meu roşu care mă făcea să arăt ca în filmul lui Fellini - mă refer la Satyricon. Aveam părul lung, burtă în formare, grăsime depusă pe sâni (oh, Apollinaire - Sânii lui Tiresias, în ce context îmi amintesc de voi...) aşa că nu mă mirasem cu vreo câteva luni înainte când, convins de un coleg că e bine să alerg prin parc, mersesem cu el în Cişmigiu şi fusesem ţinta remarcilor unor golani: „ce țâțe mici are tipa aia în roşu!".
M-am prezentat, aşadar, la teren şi acolo am avut surpriza să constat că mai era un individ care trebuia să dea probe, mai precis un arab grăsan şi diform, faţă de care m-am simţit imediat ca o sculptură de Mighelangelo. Mi-am pus chiloții de sport, am aruncat mingea de oină, am sărit în lungime, am făcut flotări, tracțiuni şi genuflexiuni, apoi a venit partea cea mai neplăcută: proba de 1000 de metri. Am luat startul împreună cu arabul şi am început să număr turele. Cred că era vorba de cinci ture, terenul era mic şi o singură tură avea 200 de metri. Ei bine, când ne-am apropiat de final, s-a petrecut un fenomen foarte curios. Nu ştiu cum se face, dar am simţit aşa, o nevoie să măresc pasul. Iniţial nu mi-am dat seama despre ce e vorba, dar imediat am realizat: trebuia neapărat să-l întrec pe arab, cu care alergasem până atunci umăr la umăr. Am mărit aşadar pasul, când - stupoare - am constatat că arabul face acelaşi lucru. Am accelerat şi mai mult, dar arabul nu s-a lăsat: a accelerat şi el. Şi uite-aşa am ajuns la finish aproape în acelaşi timp, numai că eu m-am înclinat în faţă, cum văzusem pe la televizor şi aproape că m-am prăbuşit dincolo de linia de sosire, devansându-l pe arab cu vreo jumătate de metru. Ieşisem pe primul loc!
 |
| Personaj din Satyricon |
M-am prezentat, aşadar, la teren şi acolo am avut surpriza să constat că mai era un individ care trebuia să dea probe, mai precis un arab grăsan şi diform, faţă de care m-am simţit imediat ca o sculptură de Mighelangelo. Mi-am pus chiloții de sport, am aruncat mingea de oină, am sărit în lungime, am făcut flotări, tracțiuni şi genuflexiuni, apoi a venit partea cea mai neplăcută: proba de 1000 de metri. Am luat startul împreună cu arabul şi am început să număr turele. Cred că era vorba de cinci ture, terenul era mic şi o singură tură avea 200 de metri. Ei bine, când ne-am apropiat de final, s-a petrecut un fenomen foarte curios. Nu ştiu cum se face, dar am simţit aşa, o nevoie să măresc pasul. Iniţial nu mi-am dat seama despre ce e vorba, dar imediat am realizat: trebuia neapărat să-l întrec pe arab, cu care alergasem până atunci umăr la umăr. Am mărit aşadar pasul, când - stupoare - am constatat că arabul face acelaşi lucru. Am accelerat şi mai mult, dar arabul nu s-a lăsat: a accelerat şi el. Şi uite-aşa am ajuns la finish aproape în acelaşi timp, numai că eu m-am înclinat în faţă, cum văzusem pe la televizor şi aproape că m-am prăbuşit dincolo de linia de sosire, devansându-l pe arab cu vreo jumătate de metru. Ieşisem pe primul loc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu