FANTOMA MUŞCATĂ
Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng. Un bătrîn dintre prietenii săi îşi făcea siesta într-o zi de vară, cînd zări în nedesluşirea toropelii aceleia o femeie care, dînd la o parte portiţa, se strecură în casă îmbrăcată în veşminte de doliu: tichie albă, tunică cu pieptar de cînepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos şi bătrînul crezu mai întîi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată aşa ?(1)“
În timp ce stătu el aşa nedumerit, femeia se întoarse şi intră în cameră. O cercetă cu atenţie: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfăţişare înspăimîntătoare.
Se ducea şi venea prin cameră, fără să aibă aerul că vrea să se retragă, ba chiar se apropia de pat. El se prefăcu că doarme, ca să-i observe mai bine gesturile şi mişcările; curînd, ridicîndu-şi fusta, sări în pat şi se aşeză pe burta bătrînului; lui i se părea că atîrnă trei mii de livre.
Îşi păstră toată luciditatea, dar cînd vru să ridice mîna, era parcă prinsă în lanţuri; cînd vru să mişte piciorul, piciorul parcă-i era paralizat. Cuprins de frică, încercă să strige, dar, vai! nu mai era stăpîn pe glasul său. Între timp, femeia începu să-l adulmece pe faţă, pe obraji, pe nas, pe sprîncene, pe frunte.
Pe toată faţa îi simţea botul a cărui suflare îngheţată îl pătrundea pînă la os. În spaima sa, născoci un şiretlic: cînd i-ar ajunge la bărbie, să încerce s-o muşte.
Puţin timp după aceea, ea se aplecă într-adevăr să adulmece bărbia bătrînului, şi el o muşcă din toate puterile, aşa încît dinţii îi pătrunseră pînă în carne. De durere, ea se arunca jos din pat, zbătîndu-se şi scoţînd vaiete, în timp ce el strîngea şi mai zdravăn fălcile, iar sîngele curgea şiroaie pe sub bărbie, inundînd perna.
În toiul acestei lupte crîncene auzi în curte glasul soţiei sale:
— O fantomă ! strigă el îndată.
Dar abia descleştase dinţii, că monstrul şi fugi, ca o suflare.
Nevasta bătrînului se repezi la capătîiul soţului său; nu văzuse nimic şi-şi bătu joc de iluzia pricinuită, pretindea ea, de-un simplu coşmar; dar el îi povesti ciudata scenă care se desfăşurase mai adineauri şi-i arătă, drept dovadă, pata de sînge: ai fi zis că e apă scursă printr-o crăpătură a acoperişului pe pernă şi pe rogojină. Îşi apropie faţa şi respiră o duhoare de putreziciune; fu cuprins de vărsături şi, timp de mai multe zile, avu gura spurcată de-o duhoare scîrboasă
(1) Regulile de bună-cuviinţă interziceau vizitele în costum de doliu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu