Un domn foarte amabil

Un amic care locuieşte în Franţa, m-a căutat acum două luni ca să-mi propună să mă ocup de o mică investigaţie. Este vorba despre nişte discrepanţe aparent inexplicabile întâlnite în anumite raportări oficiale din agricultură, găsite de el pe Internet. Am apelat la rândul meu la un amic care are tangențe cu domeniul respectiv şi el m-a îndrumat către un domn căruia îi voi spune Escu - aşa, ca în piesa lui Tudor Muşatescu. Domnul Escu este un om aflat într-o poziţie din care poate elucida misterul acelor raportări foarte simplu. În plus, conform spuselor amicului, el este un om foarte amabil. Bun, l-am sunat pe domnul Escu, i-am spus cine m-a îndrumat către domnia-sa, apoi i-am explicat pe scurt ce informaţii aş dori. M-a ascultat până la capăt şi m-a rugat să-i trimit un mail cu problema mea, urmând ca în câteva zile să primesc răspunsul. Am trimis, m-am pus pe aşteptat. După aproape două săptămâni, văzând că nu se întâmplă nimic, l-am sunat din nou. Nu a răspuns.
Atunci am sunat la birou, unde mi-a răspuns o voce de femeie, care mi-a explicat că domnul Escu este în concediu şi revine peste câteva zile, dar că pot să discut şi cu ea problema pe care o am. Aşa că i-am spus că aştept un răspuns la mailul trimis cu două săptămâni în urmă. Doamna s-a uitat, a căutat, apoi mi-a zis: „Nu există acel mail”. Buuuuun, ce e de făcut? Simplu, să-l mai trimit odată. Fac asta şi mă pun iar pe aşteptat. Mai trec vreo zece zile, nimic. Îl sun pe domnul Escu, iar domnia-sa, amabil, îmi spune că e în birou şi că se uită după mail. Se uită ce se uită, nu îl găseşte. Atunci îl rog să se uite şi în trash, pentru că multe mails ajung acolo. Îi spun cele două date la care am trimis mailuri, caută şi le găseşte. „Gata, am găsit, acum mă duc la cei care ştiu răspunsurile şi în cursul zilei de azi primiţi mail”. Mai trec trei zile, îl sun iar pe domnul Escu. „Ştiţi ce vă rog, îmi spune dânsul amabil, sunaţi la birou şi vedeţi acolo, eu nu sunt acum în Bucureşti, cred însă că trebuie să se fi rezolvat problema”. Sun la birou îndelung şi repetat, nu răspunde nimeni. Probabil că toată lumea e plecată, şeful nefiind în Bucureşti. Nu-i, nimic, răbdarea mea este mare, plus că nu sunt mânat de turci în toată această afacere. Mai trec câteva zile, îl sun din nou pe domnul Escu, de această dată cu un oarecare sentiment al zădărniciei. „Am revenit în Bucureşti, azi o să primiţi răspunsul”. Îl întreb dacă are rost să continui să-l sun şi spune „Bineînţeles, cum să nu mă mai sunaţi!”. După două zile, sun din nou: „Sunt Răul Baz, de la Timişoara, ştiţi, cu problema aceea, încă nu am primit niciun răspuns”. „Cum nu aţi primit? Ştiţi ce, mă duc chiar acum să văd ce se întâmplă şi vă resun eu”. La asta cu resunatul, am înţeles că şansele mele de a afla ce am nevoie s-au redus considerabil. Aşa că i-am zis să nu mă resune, că e interesul meu şi o să-l sun tot eu şi că, în plus, o să am drum către Bucureşti şi că am pus deoparte un excepţional vin de Recaş etc. „Nu-i nevoie să aduceţi nimic, staţi liniştit, astăzi se rezolvă problema”.  După încă cinci zile, îl sun din nou. „Ştiţi, cu problema aceea, încă nu am niciun răspuns”. La care domnul Escu, amabil că întotdeauna, îmi spune: „Ştiţi ce vă rog? Trimiteţi dumneavoastră un mail în care să treceţi exact ce doriţi să aflaţi, iar eu...” Ei bine, aici l-am întrerupt pentru prima dată de când mă conversez cu domnia-sa: „Domnule Escu, nu va supăraţi, v-am trimis două mailuri, le-aţi primit pe amândouă, aţi spus că se rezolvă, ce mail să va mai trimit? Ştiţi ce, eu vă mulţumesc foarte mult şi începând de acum nu vă mai sun. Nu vreau nici să devin antipatic, nici să mă simt un caraghios”. „Dar nu deveniţi antipatic în niciun fel”. „Bun, eu vă mulţumesc încă o dată şi nu va mai deranjez de-aici înainte. Vă salut şi numai bine”.
Recunosc că în sinea mea am avut speranţa secretă că domnul Escu, văzând că s-a ajuns cam prea departe, o să ia taurul de coarne şi o să rezolve problema. Ar fi fost prea frumos. N-am mai primit răspunsul niciodată.