Adesea mi-am luat rămas-bun de la viaţă. Îmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluită. Ce să mai cauţi în ea? Pentru tine nu e loc: desparte-te de toate, fă o cruce pe ce-ai fost şi una şi mai mare pe ce-ai fi putut să fii, trînteşte-ţi trupul de pămînt, sfîşie-ţi veşmintele şi fostele credinţe, smulge-ţi părul dintr-o glăvăţînă(1) asasină de speranţe, şi cu braţe crîncene deznodînd încheieturile suprimă pomenirea întîmplării tale.
…Dar cînd să trec la înfăptuire, inima îmi răspundea: „Tu îţi iubeşti stîrvul mai presus de toate. Şi cînd ai călca pe ultima dorinţă, cînd nici în timp şi nici în veşnicie o clipă n-ai găsi ca să răsufli, părăsit de toţi şi părăsit de tine, în bătăile mele ar mai mocni o sete, prin care eşti, oricît tu n-ai mai vrea să fii. Sîngele tău, la care s-au adăpat gîndurile şi alţi diavoli, cînd tu te afli mai străin de tine, năvăleşte în interiorul meu pustiu şi, din seră a deznădejdii tale, devin grădină de primăveri. Şi de cîte ori n-am fost cea din urmă primăvară a ta!“
Vrut-am sfîrtecărilor să-mi supun un cuget, vag răzimat pe-un trup. Şi cînd nici o stînjenire nu apărea ca să îmbune pornirea vinovată, din străfunduri se închega o voce, vocea foamei de fiinţă. Din ucigaş al iluziei tale, din sfînt al nimicului, preajma actului fatal te transformă pe loc în slujitor al întîmplărilor din lume, într-un flăcău al întîmplării tale.
Hoinar pe străzi întinate de semeni, de semeni ce-i urmezi spre a-i fugi, purtînd în cîrcă oboseala oraşelor şi încă strechea pe bulevardele timpului, te-ntorci acasă - şi-n încăperea singură, şi-n patul şi mai singur, ţărîna gîndurilor geme: „eu nu mai pot, eu nu mai pot“. - Cearşafuri ce miros a giulgiu şi duh înălbit de palori finale. Şi cînd în tine totul pare a se rupe, fiorul purei existenţe te readuce dincoace de tine, pe tărîmurile imediate ale greşelii, ale firii.
(1) Căpăţînă, tigvă, ţeastă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu