Balerca de Amontillado
Miile de jigniri ale lui Fortunato le‑am
îndurat cum am putut mai bine; dar cînd a trecut la insulte, am jurat
răzbunare. Dumneata, care cunoşti atît de bine natura sufletului meu, îţi vei
da seama însă că n‑am dat glas vreunei ameninţări. În cele din urmă aveam
să fiu răzbunat; iată un lucru stabilit în chip definitiv - dar tocmai
caracterul acesta definitiv al hotărîrii elimina ideea riscului. Trebuia nu
doar să pedepsesc, ci să pedepsesc cu impunitate. O nedreptate nu este reparată atunci cînd pedeapsa
îl ajunge pe cel care o repară. Şi tot nereparată este ea dacă răzbunătorul nu
izbuteşte să se facă simţit ca atare de către cel care a comis nedreptatea.
Trebuie înţeles că nici prin vorbă, nici prin faptă, nu i‑am dat lui Fortunato vreun motiv să se îndoiască de bunăvoinţa mea. Am continuat ca de obicei să‑i zîmbesc în faţă, iar el nu‑şi dădea seama că zîmbetul meu era acum la gîndul jertfirii sale.
Avea un punct nevralgic acest Fortunato,
deşi în alte privinţe era un om vrednic de a fi respectat şi chiar temut. Se
mîndrea că se pricepe la vinuri. Puţini italieni posedă spiritul autentic al
cunoscătorului. În cea mai mare parte entuziasmul lor este de faţadă, potrivit
după timp şi împrejurare - pentru exercitarea imposturii asupra unor millionaires
britanici şi austrieci. În materie de pictură şi bijuterii, Fortunato, ca
şi compatrioţii săi, era un şarlatan - dar în problema vinurilor vechi era de
bună‑credinţă. În această privinţă nu mă deosebeam prea mult de el; şi eu mă
pricepeam la vinurile italieneşti, şi cumpăram din belşug ori de cîte ori îmi
dădea mîna.
Pe amicul meu l‑am întîlnit pe la asfinţit,
într‑una din serile dezmăţului
suprem al sezonului de carnaval. M-a întîmpinat cu exagerată afecţiune, căci
băuse vîrtos. Omul purta un costum de măscărici. Avea pe el o haină vărgată,
strînsă pe trup, iar capul îi era acoperit cu o tichie conică şi cu clopoţei.
Eram atît de bucuros să‑l văd, încît aveam impresia că nicicînd n‑am să mai
contenesc să‑i strîng mîinile. I-am spus:
– Dragul meu Fortunato, ce noroc să te
întîlnesc. Ce bine arăţi astăzi! Ei bine, am primit o balercă din ce ar părea
să fie Amontillado şi am îndoielile mele.
– Cum? zise el. Amontillado? O balercă?
Imposibil! Şi încă în toiul carnavalului!
– Am îndoielile mele, i‑am răspuns; şi am
fost destul de neghiob să plătesc întreg preţul pentru Amontillado fără să te
consult pe dumneata în această chestiune. Nu erai de găsit şi mă temeam să nu
pierd un chilipir.
– Amontillado!
– Am îndoielile mele.
– Amontillado!
– Şi trebuie să le risipesc.
– Amontillado!
– Fiindcă dumneata eşti ocupat, am să mă duc
la Luchesi. Dacă e cineva expert, apoi el este. El îmi va spune...
– Luchesi nu poate deosebi Amontillado de
vinul de Xeres.
– Şi totuşi sînt unii nebuni care cred că el
degustă la fel de bine ca dumneata.
– Vino, să mergem.
– Încotro?
– Spre pivniţele dumitale.
– Amice, nu; nu vreau să abuzez de
amabilitatea dumitale. Înţeleg că ai o invitaţie. Luchesi...
– N-am nicio invitaţie; vino.
– Prietene, nu. Nu este vorba de invitaţie,
ci de răceala zdravănă de care văd că suferi. Pivniţele sînt îngrozitor de
umede. Au pe ele o crustă de salpetru.
– Să mergem totuşi. Răceala e nimica toată.
Amontillado! Ai fost păcălit. Iar cît despre Luchesi, nu poate deosebi vinul de
Xeres de Amontillado.
Astfel zicînd, Fortunato mă apucă de braţ.
Punîndu‑mi o mască de mătase neagră şi înfăşurîndu‑mi trupul strîns cu o roquelaire,
m‑am lăsat dus degrabă spre palazzo - ul meu.
Niciun slujitor nu era acasă; se retrăseseră
cu toţii ca să se distreze cu prilejul evenimentului. Le spusesem că nu mă voi
întoarce pînă a doua zi dimineaţa şi le dădusem ordine explicite să nu se mişte
de acasă. Aceste ordine erau suficiente, ştiam bine, pentru a‑i face să dispară
numaidecît, pînă la ultimul, de îndată ce le voi fi întors spatele.
Am luat din sfeşnice două făclii şi, dîndu‑i
una lui Fortunato, l‑am condus cu plecăciuni printr‑un şir de încăperi spre
bolta ce ducea în pivniţe. Am coborît o scară lungă şi şerpuitoare, rugîndu‑l
să fie atent cum coboară în urma mea. Am ajuns, în cele în urmă, la capătul
scării şi am păşit laolaltă pe pămîntul umed al catacombelor familiei
Montrésor.
Mersul prietenului meu era nesigur, iar
clopoţeii de pe tichia lui răsunau la fiecare pas.
– Balerca, zise el.
– E mai încolo, am zis; dar observă horbota
albă ce scînteiază pe pereţii acestei hrube.
Se întoarse spre mine şi îmi ţintui privirea
cu doi ochi ceţoşi şi lăcrămoşi de la băutură.
– Salpetru? întrebă el într‑un tîrziu.
– Salpetru,
am răspuns. De cînd ai tusea asta?
– Ugh! ugh! ugh! - ugh! ugh! ugh! - ugh!
ugh! ugh! - ugh! ugh! ugh!
Sărmanului meu amic îi fu imposibil să
răspundă cîteva minute.
– Nu‑i nimic, zise el în cele din urmă.
– Vino, am zis cu hotărîre, ne vom întoarce;
sănătatea dumitale e de preţ. Eşti bogat, respectat, admirat, iubit; eşti
fericit, aşa cum am fost şi eu cîndva. Eşti un om căruia i se va simţi lipsa.
Cît despre mine, nu‑i cazul. Ne vom întoarce; o să te îmbolnăveşti, iar eu nu
pot fi răspunzător. În plus, este Luchesi...
– Destul, zise el; tusea e nimica toată; nu
mă va ucide. N-am să mor de la o tuse.
– Întocmai -
întocmai, am răspuns; şi, la drept vorbind, n‑am avut intenţia să te alarmez
degeaba - dar ar trebui să iei toate măsurile cuvenite. O duşcă din acest Medoc
ne va apăra de umezeală.
Aici am spart gîtul unei sticle pe care am
tras‑o dintr‑un lung şir de surate de‑ale ei care stăteau pe poliţă.
– Bea, am zis, oferindu‑i vinul.
Îl duse la buze cu un rînjet. Se opri o
clipă şi îmi făcu un semn prietenesc din cap, urmat de clinchetul clopoţeilor.
– Beau, zise el, pentru morţii care odihnesc
în preajma noastră.
– Iar eu îţi urez o viaţă cît mai lungă!
Mă apucă din nou de braţ şi pornirăm mai
departe.
– Aceste pivniţe sînt întinse, zise el.
– Familia Montresor era mare şi numeroasă,
am răspuns.
– Am uitat blazonul vostru.
– O talpă mare omenească d'or pe o
cîmpie de azur; talpa striveşte un şarpe furios ai cărui dinţi sînt înfipţi în
călcîi.
– Iar
motto‑ul?
– Nemo me impune lacessit (Nimeni nu
ma jigneste fara a ramane nepedepsit).
–
Bun! zise el.
Vinul lucea în ochii lui, iar clopoţeii
răsunau. Chiar şi imaginaţia mea se înfierbîntă de la Medoc. Trecurăm prin
ziduri de oase îngrămădite,
amestecate cu butoaie şi poloboace, spre cele mai tainice unghere ale
catacombelor. M-am oprit din nou şi de această dată am îndrăznit să‑l apuc pe
Fortunato de braţ, deasupra cotului.
– Salpetrul, am zis; uită‑te, se întinde.
Atîrnă ca muşchiul pe bolţi.Ne aflăm sub albia rîului. Stropii de umezeală se
preling printre oase. Vino, să ne întoarcem înainte de a fi prea tîrziu. Tusea
dumitale...
– Nu‑i nimic, zise el; să mergem mai
departe. Mai întîi însă încă o duşcă de Medoc.
Am spart şi i‑am întins un flacon din
De Grave. Îl goli dintr‑o suflare. Ochii îi sticleau de o lumină aprigă. Rîse
şi aruncă sticla cît colo cu un gest pe care nu l‑am înţeles.
M-am uitat la el cu surprindere. El repetă
mişcarea - o mişcare grotescă.
– Nu înţelegi? zise el.
– Nu, am răspuns.
– Atunci nu faci parte din frăţie.
– Cum?
– Nu eşti mason.
– Ba da, am zis eu, ba da.
– Dumneata? Imposibil! Mason?
– Mason, am răspuns.
– Un semn, zise el.
– Iată asta, am răspuns eu, scoţînd o
mistrie de sub faldurile roquelaire‑ului.
– Glumeşti, exclamă el, dîndu‑se înapoi
cîţiva paşi. Dar să purcedem
după Amontillado.
– Chiar aşa, am zis, punînd unealta la loc
sub mantie şi oferindu‑i iarăşi braţul.
Se lăsă greu pe el. Ne continuarăm drumul în
căutarea vinului de Amontillado. Am străbătut un şir de bolţi joase, am
coborît, am traversat
şi iar am coborît pînă cînd am ajuns la o criptă adîncă, în care duhoarea
aerului făcea ca făcliile noastre să lucească în loc să ardă.
În cel mai îndepărtat ungher al criptei
apăru o alta mai puţin încăpătoare. De‑a lungul pereţilor ei erau înşirate
rămăşiţe omeneşti, îngrămădite pînă la bolta de deasupra, la fel ca în marile
catacombe ale Parisului. Trei laturi ale acestei cripte interioare mai erau
încă ornamentate în
acest mod. De lîngă a patra oasele se năruiseră şi zăceau împrăştiate pe
pămînt, alcătuind într‑un loc o movilă destul de mare.
Înlăuntrul peretelui astfel expus prin
îndepărtarea oaselor am zărit o altă firidă interioară, adîncă de vreo patru
picioare, lată de trei, înaltă de şase sau şapte. Nu părea să fi fost
construită cu vreun scop anume, ci alcătuia numai spaţiul dintre două din suporturile
uriaşe ale tavanului
catacombelor, fiind susţinută de unul din pereţii împrejmuitori din granit
masiv.
În van se chinuia Fortunato, înălţîndu‑şi
firava‑i făclie, să scruteze străfundul firidei. Lumina slabă nu ne permitea să‑i
vedem capătul.
– Mergi înainte, am zis; înăuntru se află
vinul de Amontillado. Cît despre Luchesi...
– E un ignorant, mă întrerupse prietenul
meu, păşind nesigur înainte, pe cînd eu îl urmam îndeaproape.
Într‑o clipă ajunse la capătul firidei şi
văzînd că înaintarea îi era blocată de o stîncă se opri complet buimăcit. Încă
o clipă şi l‑am încătuşat
de peretele de granit. Pe suprafaţa acestuia se găseau două belciuge de fier,
la o depărtare de vreo două picioare unul de celălalt, dispuse orizontal. De
unul atîrna un lanţ scurt; de celălalt un lacăt.
Petrecîndu‑i lanţul peste brîu, a fost o
treabă doar de cîteva secunde ca să‑l fixez bine. Era mult prea uimit să se
împotrivească. Scoţînd cheia, am ieşit din firidă.
– Trece‑ţi mîna pe perete, am zis; nu se
poate să nu simţi salpetrul. Într‑adevăr, este foarte umed. Încă o dată
te implor să ne întoarcem. Nu? Atunci trebuie negreşit să te părăsesc.
Dar trebuie mai întîi să‑ţi acord toate micile atenţii de care sun capabil.
– Amontillado! exclamă prietenul meu, care
nu‑şi revenise încă din uimire
– Adevărat, am răspuns; Amontillado.
Pe cînd rosteam aceste cuvinte, mi‑am găsit
de lucru prin mormanul de oase de care am vorbit înainte. Dîndu‑le la o parte,
curînd am scos la iveală o grămadă de pietre de construcţie şi mortar. Cu
aceste materiale şi cu ajutorul mistriei am început să zidesc cu sîrg intrarea
firidei.
De‑abia aşezasem primul rînd de zidărie,
cînd am descoperit că mahmureala lui Fortunato se risipise în mare măsură.
Primul indiciu ce l‑am avut despre asta fu un geamăt slab şi ascuţit din
adîncimile firidei. Nu era strigătul unui om beat. Urmă apoi o tăcere
lungă şi obstinată. Am aşezat al doilea rînd, şi al treilea, şi al patrulea; şi
atunci am auzit zăngănitul furios al lanţului. Zgomotul dură cîteva minute,
răstimp în care, ca să‑l pot asculta cu mai multă satisfacţie, m‑am oprit din
lucru şi m‑am aşezat pe oseminte. Cînd în sfîrşit zăngănitul încetă, am pus iar mîna pe mistrie şi
am isprăvit fără întrerupere al cincilea, al şaselea şi al şaptelea rînd. Zidul
era acum aproape la înălţimea pieptului meu. M-am oprit din nou şi, ţinînd
făcliile deasupra lucrării de zidărie, am aruncat cîteva raze plăpînde asupra
făpturii dinăuntru.
Un şir de ţipete puternice şi ascuţite,
izbucnind deodată din gîtlejul formei înlănţuite, păru să mă azvîrle cu putere
înapoi. Pentru o scurtă clipă am ezitat - am tremurat. Scoţîndu‑mi floreta din
teacă, am început să dibui cu ea prin ungher: dar un moment de gîndire îmi
readuse liniştea. Am plimbat mîna pe structura solidă a catacombelor şi m‑am
simţit mulţumit. M-am apropiat iarăşi de perete. Am răspuns răcnetelor celui care striga. Le‑am
îngînat - le‑am ţinut isonul - le‑am întrecut în volum şi în putere. Asta am
făcut, iar cel care striga tăcu.
Acum era miezul nopţii şi sarcina mea se
apropia de sfirşit. Isprăvisem
al optulea, al nouălea şi al zecelea rînd. Terminasem o porţiune din al zecelea
şi al unsprezecelea; mai rămînea doar o singură piatră de potrivit şi de
tencuit. M-am luptat cu greutatea ei; am aşezat‑o parţial în locul care-i era destinat.
Dar acum veni din firidă un rîset grav, care îmi zburli părul de pe cap. Fu
urmat de un glas tînguitor, în care cu greu am recunoscut pe cel al nobilului
Fortunato. Glasul zicea:
– Ha! ha! ha! - he! he! - o glumă foarte
bună într‑adevăr - o farsă excelentă. Vom avea de ce rîde cu poftă la palazzo
- he! he!
- cînd vom bea din vinul nostru - he! he!
– De Amontillado! am zis.
– He! he! - he! he! he! - da, de
Amontillado. Dar nu s‑a făcut tîrziu? Oare nu ne aşteaptă la palazzo lady
Fortunato şi ceilalţi? Să mergem.
– Da, am zis, să mergem.
– Pentru Dumnezeu, Montresor!
– Da, am zis, pentru Dumnezeu!
Dar la aceste cuvinte am aşteptat în zadar
un răspuns. Am devenit nerăbdător. Am strigat tare:
– Fortunato!
Niciun răspuns. Am strigat din nou:
– Fortunato!
Niciun răspuns nici de data asta. Am aruncat
o torţă prin deschizătura
rămasă şi am lăsat‑o să cadă înăuntru. Drept răspuns nu veni decît clinchetul
clopoţeilor. Mi s‑a făcut rău - din cauza umezelii din catacombe. M-am grăbit
să‑mi termin treaba. Am forţat şi ultima piatră la locul ei; am tencuit‑o. În
dreptul noii zidării am reînălţat vechiul meterez din oase. De o jumătate de
secol niciun muritor nu le‑a tulburat. In pace requiescat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu