miercuri, 21 septembrie 2011

O alta nuvela a lui Edgar Allan Poe

Balerca de Amontillado
Miile de jigniri ale lui Fortunato le‑am îndurat cum am putut mai bine; dar cînd a trecut la insulte, am jurat răzbunare. Dumneata, care cunoşti atît de bine natura sufletului meu, îţi vei da seama însă că n‑am dat glas vreunei ameninţări. În cele din urmă aveam să fiu răzbunat; iată un lucru stabilit în chip definitiv - dar tocmai caracterul acesta definitiv al hotărîrii elimina ideea riscului. Trebuia nu doar să pedepsesc, ci să pedepsesc cu impunitate. O nedreptate nu este repa­rată atunci cînd pedeapsa îl ajunge pe cel care o repară. Şi tot nereparată este ea dacă răzbunătorul nu izbuteşte să se facă simţit ca atare de către cel care a comis nedreptatea.

Trebuie înţeles că nici prin vorbă, nici prin faptă, nu i‑am dat lui Fortunato vreun motiv să se îndoiască de bunăvoinţa mea. Am conti­nuat ca de obicei să‑i zîmbesc în faţă, iar el nu‑şi dădea seama că zîmbetul meu era acum la gîndul jertfirii sale.
Avea un punct nevralgic acest Fortunato, deşi în alte privinţe era un om vrednic de a fi respectat şi chiar temut. Se mîndrea că se pricepe la vinuri. Puţini italieni posedă spiritul autentic al cunoscătorului. În cea mai mare parte entuziasmul lor este de faţadă, potrivit după timp şi împrejurare - pentru exercitarea imposturii asupra unor millionaires britanici şi austrieci. În materie de pictură şi bijuterii, Fortunato, ca şi compatrioţii săi, era un şarlatan - dar în problema vinurilor vechi era de bună‑credinţă. În această privinţă nu mă deosebeam prea mult de el; şi eu mă pricepeam la vinurile italieneşti, şi cumpăram din belşug ori de cîte ori îmi dădea mîna.
Pe amicul meu l‑am întîlnit pe la asfinţit, într‑una din serile dezmă­ţului suprem al sezonului de carnaval. M-a întîmpinat cu exagerată afecţiune, căci băuse vîrtos. Omul purta un costum de măscărici. Avea pe el o haină vărgată, strînsă pe trup, iar capul îi era acoperit cu o tichie conică şi cu clopoţei. Eram atît de bucuros să‑l văd, încît aveam impresia că nicicînd n‑am să mai contenesc să‑i strîng mîinile. I-am spus:
– Dragul meu Fortunato, ce noroc să te întîlnesc. Ce bine arăţi astăzi! Ei bine, am primit o balercă din ce ar părea să fie Amontillado şi am îndoielile mele.
– Cum? zise el. Amontillado? O balercă? Imposibil! Şi încă în toiul carnavalului!
– Am îndoielile mele, i‑am răspuns; şi am fost destul de neghiob să plătesc întreg preţul pentru Amontillado fără să te consult pe dumneata în această chestiune. Nu erai de găsit şi mă temeam să nu pierd un chilipir.
– Amontillado!
– Am îndoielile mele.
– Amontillado!
– Şi trebuie să le risipesc.
– Amontillado!
– Fiindcă dumneata eşti ocupat, am să mă duc la Luchesi. Dacă e cineva expert, apoi el este. El îmi va spune...
– Luchesi nu poate deosebi Amontillado de vinul de Xeres.
– Şi totuşi sînt unii nebuni care cred că el degustă la fel de bine ca dumneata.
– Vino, să mergem.
– Încotro?
– Spre pivniţele dumitale.
– Amice, nu; nu vreau să abuzez de amabilitatea dumitale. Înţeleg că ai o invitaţie. Luchesi...
– N-am nicio invitaţie; vino.
– Prietene, nu. Nu este vorba de invitaţie, ci de răceala zdravănă de care văd că suferi. Pivniţele sînt îngrozitor de umede. Au pe ele o crustă de salpetru.
– Să mergem totuşi. Răceala e nimica toată. Amontillado! Ai fost păcălit. Iar cît despre Luchesi, nu poate deosebi vinul de Xeres de Amontillado.
Astfel zicînd, Fortunato mă apucă de braţ. Punîndu‑mi o mască de mătase neagră şi înfăşurîndu‑mi trupul strîns cu o roquelaire, m‑am lăsat dus degrabă spre palazzo - ul meu.
Niciun slujitor nu era acasă; se retrăseseră cu toţii ca să se distreze cu prilejul evenimentului. Le spusesem că nu mă voi întoarce pînă a doua zi dimineaţa şi le dădusem ordine explicite să nu se mişte de acasă. Aceste ordine erau suficiente, ştiam bine, pentru a‑i face să dispară numaidecît, pînă la ultimul, de îndată ce le voi fi întors spatele.
Am luat din sfeşnice două făclii şi, dîndu‑i una lui Fortunato, l‑am condus cu plecăciuni printr‑un şir de încăperi spre bolta ce ducea în pivniţe. Am coborît o scară lungă şi şerpuitoare, rugîndu‑l să fie atent cum coboară în urma mea. Am ajuns, în cele în urmă, la capătul scării şi am păşit laolaltă pe pămîntul umed al catacombelor familiei Montrésor.
Mersul prietenului meu era nesigur, iar clopoţeii de pe tichia lui răsunau la fiecare pas.
– Balerca, zise el.
– E mai încolo, am zis; dar observă horbota albă ce scînteiază pe pereţii acestei hrube.
Se întoarse spre mine şi îmi ţintui privirea cu doi ochi ceţoşi şi lăcrămoşi de la băutură.
– Salpetru? întrebă el într‑un tîrziu.
Salpetru, am răspuns. De cînd ai tusea asta?
– Ugh! ugh! ugh! - ugh! ugh! ugh! - ugh! ugh! ugh! - ugh! ugh! ugh!
Sărmanului meu amic îi fu imposibil să răspundă cîteva minute.
– Nu‑i nimic, zise el în cele din urmă.
– Vino, am zis cu hotărîre, ne vom întoarce; sănătatea dumitale e de preţ. Eşti bogat, respectat, admirat, iubit; eşti fericit, aşa cum am fost şi eu cîndva. Eşti un om căruia i se va simţi lipsa. Cît despre mine, nu‑i cazul. Ne vom întoarce; o să te îmbolnăveşti, iar eu nu pot fi răspunzător. În plus, este Luchesi...
– Destul, zise el; tusea e nimica toată; nu mă va ucide. N-am să mor de la o tuse.
– Întocmai - întocmai, am răspuns; şi, la drept vorbind, n‑am avut intenţia să te alarmez degeaba - dar ar trebui să iei toate măsurile cuvenite. O duşcă din acest Medoc ne va apăra de umezeală.
Aici am spart gîtul unei sticle pe care am tras‑o dintr‑un lung şir de surate de‑ale ei care stăteau pe poliţă.
– Bea, am zis, oferindu‑i vinul.
Îl duse la buze cu un rînjet. Se opri o clipă şi îmi făcu un semn prietenesc din cap, urmat de clinchetul clopoţeilor.
– Beau, zise el, pentru morţii care odihnesc în preajma noastră.
– Iar eu îţi urez o viaţă cît mai lungă!
Mă apucă din nou de braţ şi pornirăm mai departe.
– Aceste pivniţe sînt întinse, zise el.
– Familia Montresor era mare şi numeroasă, am răspuns.
– Am uitat blazonul vostru.
– O talpă mare omenească d'or pe o cîmpie de azur; talpa striveşte un şarpe furios ai cărui dinţi sînt înfipţi în călcîi.
  Iar motto‑ul?
Nemo me impune lacessit (Nimeni nu ma jigneste fara a ramane nepedepsit).
  Bun! zise el.
Vinul lucea în ochii lui, iar clopoţeii răsunau. Chiar şi imaginaţia mea se înfierbîntă de la Medoc. Trecurăm prin ziduri de oase îngrămă­dite, amestecate cu butoaie şi poloboace, spre cele mai tainice unghere ale catacombelor. M-am oprit din nou şi de această dată am îndrăznit să‑l apuc pe Fortunato de braţ, deasupra cotului.
– Salpetrul, am zis; uită‑te, se întinde. Atîrnă ca muşchiul pe bolţi.Ne aflăm sub albia rîului. Stropii de umezeală se preling printre oase. Vino, să ne întoarcem înainte de a fi prea tîrziu. Tusea dumitale...
– Nu‑i nimic, zise el; să mergem mai departe. Mai întîi însă încă o duşcă de Medoc.
Am spart şi i‑am întins un flacon din De Grave. Îl goli dintr‑o suflare. Ochii îi sticleau de o lumină aprigă. Rîse şi aruncă sticla cît colo cu un gest pe care nu l‑am înţeles.
M-am uitat la el cu surprindere. El repetă mişcarea - o mişcare grotescă.
– Nu înţelegi? zise el.
– Nu, am răspuns.
– Atunci nu faci parte din frăţie.
– Cum?
– Nu eşti mason.
– Ba da, am zis eu, ba da.
– Dumneata? Imposibil! Mason?
– Mason, am răspuns.
– Un semn, zise el.
– Iată asta, am răspuns eu, scoţînd o mistrie de sub faldurile roquelaire‑ului.
– Glumeşti, exclamă el, dîndu‑se înapoi cîţiva paşi. Dar să purce­dem după Amontillado.
– Chiar aşa, am zis, punînd unealta la loc sub mantie şi oferindu‑i iarăşi braţul.
Se lăsă greu pe el. Ne continuarăm drumul în căutarea vinului de Amontillado. Am străbătut un şir de bolţi joase, am coborît, am tra­versat şi iar am coborît pînă cînd am ajuns la o criptă adîncă, în care duhoarea aerului făcea ca făcliile noastre să lucească în loc să ardă.
În cel mai îndepărtat ungher al criptei apăru o alta mai puţin încăpătoare. De‑a lungul pereţilor ei erau înşirate rămăşiţe omeneşti, îngrămădite pînă la bolta de deasupra, la fel ca în marile catacombe ale Parisului. Trei laturi ale acestei cripte interioare mai erau încă orna­mentate în acest mod. De lîngă a patra oasele se năruiseră şi zăceau împrăştiate pe pămînt, alcătuind într‑un loc o movilă destul de mare.
Înlăuntrul peretelui astfel expus prin îndepărtarea oaselor am zărit o altă firidă interioară, adîncă de vreo patru picioare, lată de trei, înaltă de şase sau şapte. Nu părea să fi fost construită cu vreun scop anume, ci alcătuia numai spaţiul dintre două din suporturile uriaşe ale tava­nului catacombelor, fiind susţinută de unul din pereţii împrejmuitori din granit masiv.
În van se chinuia Fortunato, înălţîndu‑şi firava‑i făclie, să scruteze străfundul firidei. Lumina slabă nu ne permitea să‑i vedem capătul.
– Mergi înainte, am zis; înăuntru se află vinul de Amontillado. Cît despre Luchesi...
– E un ignorant, mă întrerupse prietenul meu, păşind nesigur înainte, pe cînd eu îl urmam îndeaproape.
Într‑o clipă ajunse la capătul firidei şi văzînd că înaintarea îi era blocată de o stîncă se opri complet buimăcit. Încă o clipă şi l‑am încă­tuşat de peretele de granit. Pe suprafaţa acestuia se găseau două belciuge de fier, la o depărtare de vreo două picioare unul de celălalt, dispuse orizontal. De unul atîrna un lanţ scurt; de celălalt un lacăt.
Petrecîndu‑i lanţul peste brîu, a fost o treabă doar de cîteva secunde ca să‑l fixez bine. Era mult prea uimit să se împotrivească. Scoţînd cheia, am ieşit din firidă.
– Trece‑ţi mîna pe perete, am zis; nu se poate să nu simţi salpetrul. Într‑adevăr, este foarte umed. Încă o dată te implor să ne întoarcem. Nu? Atunci trebuie negreşit să te părăsesc. Dar trebuie mai întîi să‑ţi acord toate micile atenţii de care sun capabil.
– Amontillado! exclamă prietenul meu, care nu‑şi revenise încă din uimire
– Adevărat, am răspuns; Amontillado.
Pe cînd rosteam aceste cuvinte, mi‑am găsit de lucru prin mormanul de oase de care am vorbit înainte. Dîndu‑le la o parte, curînd am scos la iveală o grămadă de pietre de construcţie şi mortar. Cu aceste materiale şi cu ajutorul mistriei am început să zidesc cu sîrg intrarea firidei.
De‑abia aşezasem primul rînd de zidărie, cînd am descoperit că mahmureala lui Fortunato se risipise în mare măsură. Primul indiciu ce l‑am avut despre asta fu un geamăt slab şi ascuţit din adîncimile firidei. Nu era strigătul unui om beat. Urmă apoi o tăcere lungă şi obstinată. Am aşezat al doilea rînd, şi al treilea, şi al patrulea; şi atunci am auzit zăngănitul furios al lanţului. Zgomotul dură cîteva minute, răstimp în care, ca să‑l pot asculta cu mai multă satisfacţie, m‑am oprit din lucru şi m‑am aşezat pe oseminte. Cînd în sfîrşit zăngă­nitul încetă, am pus iar mîna pe mistrie şi am isprăvit fără întrerupere al cincilea, al şaselea şi al şaptelea rînd. Zidul era acum aproape la înălţimea pieptului meu. M-am oprit din nou şi, ţinînd făcliile deasupra lucrării de zidărie, am aruncat cîteva raze plăpînde asupra făpturii dinăuntru.
Un şir de ţipete puternice şi ascuţite, izbucnind deodată din gîtlejul formei înlănţuite, păru să mă azvîrle cu putere înapoi. Pentru o scurtă clipă am ezitat - am tremurat. Scoţîndu‑mi floreta din teacă, am început să dibui cu ea prin ungher: dar un moment de gîndire îmi readuse liniştea. Am plimbat mîna pe structura solidă a catacombelor şi m‑am simţit mulţumit. M-am apropiat iarăşi de perete. Am răspuns răcnete­lor celui care striga. Le‑am îngînat - le‑am ţinut isonul - le‑am întrecut în volum şi în putere. Asta am făcut, iar cel care striga tăcu.
Acum era miezul nopţii şi sarcina mea se apropia de sfirşit. Ispră­visem al optulea, al nouălea şi al zecelea rînd. Terminasem o porţiune din al zecelea şi al unsprezecelea; mai rămînea doar o singură piatră de potrivit şi de tencuit. M-am luptat cu greutatea ei; am aşezat‑o parţial în locul care-i era destinat. Dar acum veni din firidă un rîset grav, care îmi zburli părul de pe cap. Fu urmat de un glas tînguitor, în care cu greu am recunoscut pe cel al nobilului Fortunato. Glasul zicea:
– Ha! ha! ha! - he! he! - o glumă foarte bună într‑adevăr - o farsă excelentă. Vom avea de ce rîde cu poftă la palazzo - he! he! - cînd vom bea din vinul nostru - he! he!
– De Amontillado! am zis.
– He! he! - he! he! he! - da, de Amontillado. Dar nu s‑a făcut tîrziu? Oare nu ne aşteaptă la palazzo lady Fortunato şi ceilalţi? Să mergem.
– Da, am zis, să mergem.
– Pentru Dumnezeu, Montresor!
– Da, am zis, pentru Dumnezeu!
Dar la aceste cuvinte am aşteptat în zadar un răspuns. Am devenit nerăbdător. Am strigat tare:
– Fortunato!
Niciun răspuns. Am strigat din nou:
– Fortunato!
Niciun răspuns nici de data asta. Am aruncat o torţă prin deschi­zătura rămasă şi am lăsat‑o să cadă înăuntru. Drept răspuns nu veni decît clinchetul clopoţeilor. Mi s‑a făcut rău - din cauza umezelii din catacombe. M-am grăbit să‑mi termin treaba. Am forţat şi ultima piatră la locul ei; am tencuit‑o. În dreptul noii zidării am reînălţat vechiul meterez din oase. De o jumătate de secol niciun muritor nu le‑a tulburat. In pace requiescat!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!