Jucătorul de șah profesionist

Recitind povestea meciului dintre Spassky și Fischer, am dat peste un paragraf care mi s-a părut pur și simplu cumplit:

Şahul seamănă cu viaţa. Întâi, pentru că victoria se dobândeşte printr-o infinită răbdare şi clarviziune; în al doilea rând, pentru că jocul se bazează pe tipare, pe serii de mutări deja cunoscute şi care vor fi reluate, cu sau fără uşoare modificări, în orice partidă. Adversarul îţi analizează tiparele de reacţie, adică stilul, şi află cum vei proceda în viitor. Dacă, rămânând imprevizibil, refuzi să-i oferi date pe care să-şi întemeieze calculele, îţi asiguri un avantaj substanţial. În şah ca şi în viaţă, când ceilalţi nu pot înţelege ce ai de gând, intră în panică, sunt terorizaţi – aşteaptă, îşi pun întrebări, sunt nesiguri şi reţinuţi.

De ce spun că acest paragraf mi se pare cumplit: pentru că dacă ceea ce scrie acolo este adevărat, înseamnă că viaţa este o mare, o uriaşă farsă. Eu unul nu fac ceea ce scrie acolo. Eu nu mă bizui pe tipare, nu analizez mutările celuilalt, ca şi cum mi-ar fi adversar. Nu vreau să repurtez victorii în faţa semenilor mei. Cum ar fi ca relaţia mea cu Maria să fie bazată pe calcule? Cum ar fi să îi analizez tiparele de reacţie, să deduc cum ar proceda în viitor şi, în felul ăsta, să-mi asigur avantaje asupra ei? Cum ar fi să mă port imprevizibil cu ea, în scopul de a o determina să între în panică, să fie terorizată şi toate celelalte? Niciodată, eu vreau să am o relaţie umană, caldă, deschisă. Maria m-a văzut plângând, mi-a prins slăbiciunile, a înţeles că niciodată nu am păcălit-o cu ceva. Slavă Domnului, problemele ei sunt mici, dar când vine cu ele la mine, mă străduiesc să i le rezolv. Niciodată nu o să mă port cu ea ca un jucător de şah profesionist.
Jucătorii de şah - profesioniştii, sunt altfel. Ei nu se întâlnesc ca să se iubească, ci ca să se confrunte. Mulţi dintre ei, când revin printre oamenii obişnuiţi, continuă să se comporte ca şi cum ceilalţi le-ar fi adversari. Pentru un astfel de om, partenerul lui de viaţă nu este cineva faţă de care a hotărât să lase garda jos, să redevină uman, să se arate aşa cum este în realitate. Nu, este doar un potenţial adversar. Astfel de oameni sunt veşnic cu atenţia încordată: "dacă mă va lovi?" Nu cunosc ceva mai cumplit. Dacă ai ghinionul să trăieşti lângă cineva de felul asta, eşti terminat. Dacă ai o problemă, jucătorul de şah nu va veni să te ajute la rezolvarea ei, ci o va percepe ca pe o slăbiciune de-a ta, care ar putea fi exploatată dacă se va ivi prilejul. Dacă simţi că nu mai poţi, dacă-ţi vine, Doamne fereşte, gândul sinuciderii şi te duci la jucătorul de şah să-i spui asta, el nu va fi alături de tine. Nu, nu-ţi va spune ceea ce tu ai dori să auzi, ceea ce ţi-ar face bine. Nu-ţi va spune „stai puţin, dar cum să faci aşa ceva, tu eşti partenerul meu, te-am ales, am jurat să fiu cu tine în toate împrejurările vieţii, bune sau rele, aşa că nu vreau nici măcar să te gândeşti la lucrul asta, vreau să te ajut, sunt cu tine, hai să vedem ce este de făcut". În schimb se va pregăti. Va lua măsuri pentru ca, dacă tu chiar te vei sinucide, el să nu fie prins pe picior greşit, descoperit - să nu existe datorii vechi, să nu rişte să piardă vreun drept, să nu moştenească vreun proces de pe urma ta.
Jucătorul de şah profesionist este o fiinţă predestinată să nu cunoască fericirea. El îşi este sieşi suficient, practic nu are nevoie de nimeni, singur şi învingător pe tabla plină de cadavre de cai şi turnuri prăbuşite. Jucătorul de şah - cel profesionist, repet, este un om care ar trebui să trăiască singur. Iar dacă doreşte totuşi să aibă o familie, ar trebui să o întemeieze împreună cu un alt jucător de şah profesionist.