Un rezumat al lui Mircea Horia Simionescu

Exemplul soldatului care nu s-a căcat niciodată - Hermann Gott

Scris îndată după cel de-al doilea război mondial, romanul se înscrie în seria lucrărilor care încearcă să reînvie marile momente specifice războiului: eroismul, dăruirea altruistă, avântul sufletesc etc. Oricât de dureroase ar fi privaţiunile la care sunt constrânşi oamenii în timpul conflagraţiei, sentimentul înaltei datorii domină şi colorează întreaga activitate umană. “Fiecare soldat poartă în raniţă obielele Soldatului necunoscut” – scrie Gott.

Trupele noastre erau încercuite în zona Gibraltarului. Asta nu însemna nimic. Avioanele duşmane măcinau cu bombardamente înfiorătoare rândurile noastre. N-avea nicio importanţă. Perfidul inamic trimitea rachete cu mare putere de distrugere, care ne terciuiau, ne anulau. Ei şi? Incepuseră să circula bolile, dintre toate mai parşivă fiind febra violetă. Nimic nu ne supăra în afară de câteva zeci de morţi în fiecare dimineaţă. Aprovizionarea se făcea defectuos, mâncarea o singură dată pe zi, în loc de ghiulele tunurile noastre foloseau conuri de brad, iar infanteriştii trăgeau cu praştia. Abia se putea dormi din cauza foielii şobolanilor încuibaţi în tancurile părăsite, în chesoane. Duhnea pretutindeni a hoit, a rugină. Tot asaltate zi şi noapte, batalioanele noastre scăzuseră ca efectiv. Nicio primejdie şi nicio lovitură nu-i descuraja însă pe cei care rezistau. Erau în total doi, un colonel înarmat cu un puşcoci şi un student cu doar trei luni de instrucţie, cu o nevastă tânără şi frumoasă pe care o prinsese o singură dată cu un avocat.

Intr-o dimineaţă, când forţele noastre păreau că diminuează, un avion aliat a lansat în încercuire un sac cu afişe. Acolo, printre textele scrise foarte mărunt şi pe care cei doi nu le putură desluşi fiind miopi, aflară şi o scurtă povestire despre fapte măreţe culese de pe diferite meridiane ale globului. Se vorbea într-un stil deosebit de poetic despre soldatul care, timp de cinci ani cât a durat războiul mondial, nu s-a căcat niciodată, condiţiile tactice şi lipsa răgazului nefiindu-i favorabile.

Se descrie, în finalul romanului, cum cei încercuiţi, printr-o iscusită manevră şi, mai ales, printr-un incredibil avânt, au derutat pe duşman, au rupt cercul de foc şi, încordându-şi forţele - în minte cu imaginea celui care nu s-a căcat niciodată - au snopit în bătaie pe agresor şi au înfipt steaguri peste tot.

(Editura “Nepieritoare şi zburătoare militare”, Geneva 1946)