Din când în când îmi doresc să fiu Van Damme. Nu ca să bat pe toată lumea care nu e cuminte, ci pentru ca să mă bucur de momentele alea din final. Ştiţi care, alea în care el se îmbrăţişează cu fetiţa, sau cu iubita, sau cu fratele, nu contează cu cine. Atunci când toate se termină cu bine, când, după turul de forţă pe care l-a făcut, eroul redevine un om obişnuit. Finalul ăla pe care l-am văzut de sute de ori şi la care încă îmi mai dau lacrimile când îl revăd.
Cred că toţi bărbaţii îşi doresc, în secret, să fie din când în când Van Damme. Cei mai mulţi nu o recunosc, pentru că le e ruşine. Nici eu nu o recunosc, de obicei. Dar astăzi e ziua Mariei şi îmi spun că aş face orice pentru ea. M-aş lupta cu cei mai răi dintre cei răi, aş sări în foc, m-aş duce pe Everest şi la Polul Nord. Astăzi recunosc că aş vrea să fiu Van Damme, dar fără ca Maria să fie în pericol. Pare o tâmpenie, nu-i aşa?
Problema cea mai mare e că mulţi nu au pentru cine să fie Van Damme. Unii sunt, pur şi simplu, ghinionişti: se căsătoresc cu femei care râd de ei că ar vrea să fie Van Damme, n-au copii, n-au fraţi... Ce tristeţe... Oameni cu un potenţial uriaş de a fi Van Damme se pierd în câte un hobby mărunt, îşi petrec zilele anost, bătând covoarele, meşterind prin casă, colecționând timbe şi pipe, în vreme ce sufletul lor tânjeşte după clipa în care cineva le va sări în braţe şi le va spune, cu un mic zâmbet îmbujorat: „tu eşti eroul meu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu