O poveste a lui Mark Twain

Pudelul recunoscător

Intr-o zi, un doctor bun la suflet (care citise cărţile cuvenite), a găsit un pudel vagabond, beteag de un picior şi, întristat din această pricină, l-a dus la el acasă şi după ce i-a pus osul la loc şi i-a bandajat mădularul, l-a lăsat iar liber pe micul proscris şi nu s-a mai gândit deloc la această întâmplare.  Dar nu mică i-a fost mirarea când, peste câteva zile, într-o dimineaţă, deschizând uşa, l-a găsit pe pudelul recunoscător aşteptând răbdător în faţa casei, însoţit de un alt câine pribeag, accidentat la un picior. Milostivul doctor s-a îngrijit pe dată de nefericitul animal şi nu a uitat să aducă prinos Domnului, care în bunătatea-i de necuprins şi cu mila-i nemărginită, îşi arătase voia de a folosi o unealtă atât de umilă cum era bietul pudel proscris, pentru a insufla etc, etc.

In dimineaţa următoare, binevoitorul doctor îi găsi pe cei doi câini, dând din coadă plini de recunoştinţă şi aşteptând la uşa lui împreună cu alţi doi câini betegi. Accidentaţii fură grabnic vindecaţi şi cele patru potăi îşi văzură de drum, lăsându-l pe binevoitorul doctor mai copleşit decât oricând de o evlavioasă mirare. Ziua trecu şi o nouă dimineaţă se ivi. Acum la uşă se aflau cele patru potăi puse pe picioare şi cu ele veniseră alte patru, care trebuiau înzdrăvenite. Ziua aceea trecu şi ea şi o altă dimineaţă sosi. Acum şaisprezece şarle, dintre care opt recent cotonogite, ocupau trotuarul, iar trecătorii le ocoleau. La amiază, toate picioarele betegite fură puse la loc, însă în sufletul doctorului, mirarea evlavioasă începea să se amestece cu un involuntar sentiment profan. Soarele răsări încă odată şi înfăţişă privirii medicului treizeci şi două de javre, dintre care şaisprezece cu picioarele rupte, ocupând trotuarul şi jumătate de stradă - spectatorii bipezi ocupând spaţiul care mai rămăsese liber. Vaietele răniţilor, hămăitul vesel al dobitoacelor vindecate şi comentariile privitorilor alcătuiau o larmă mare şi înălţătoare, însă circulaţia fu întreruptă pe strada cu pricina. Bunul medic angajă doi chirurgi asistenţi şi până în amurg sfârşi cu munca-i filantropică, luând mai întâi precauţiunea s-o rupă cu biserica, pentru ca să se poată exprima cu libertatea pe care o impunea cazul.

Dar toate lucrurile au o margine. Când zorii se iviră iar şi bunul doctor zări afară haitele de câini care se întindeau până departe, claie peste grămadă, zurbagii şi rugători, zise: “Acum trebuie să recunosc că m-au înşelat cărţile; ele înşiră numai partea plăcută a povestirii şi apoi se opresc. Aduceţi-mi o carabină; treaba asta a mers prea departe”.

Ieşi în stradă cu arma şi întâmplarea făcu să calce pe coada primului pudel, care îndată îl muşcă de picior. Opera măreaţă şi filantropică în care se avântase acest pudel îi stârnise un entuziasm atât de puternic şi crescând, încât îi zburătăcise minţile şi, în cele din urmă îl înnebunise. Peste o lună, binefăcătorul doctor, atins de turbare şi aflându-se în chinurile agoniei, îşi chemă în juru-i prietenii care îl căinau şi le zise:

- Feriţi-vă de cărţi. Nu spun poveştile decât pe jumătate. De câte ori un biet nenorocit vă cere ajutorul şi staţi în cumpănă asupra rezultatului pe care-l va da bunătatea voastră, acordaţi-vă beneficiul îndoielii şi ucideţi-l pe solicitant.

După vorbele acestea, se întoarse cu faţa la perete şi îşi dădu duhul.