O poveste a lui Ernest Hemingway

SAT INDIAN 
La malul lacului fusese trasă încă o barcă. Cei doi indieni stăteau si aşteptau.

Nick şi tatăl lui se aşezară la pupa bărcii, indienii o împinseră în apă, apoi unul din ei urcă şi trecu la rame. Unchiul George se instală la pupa bărcii venite din sat. Indianul cel tînăr împinse barca în apă şi urcă în ea ca să vîslească.

Cele două bărci o porniră în întuneric. Nick auzea ramele celeilalte bărci scîrţîind în negură, mult înaintea lor. Indienii tăiau apa cu lovituri repezi de vîslă. Nick se lăsase pe spate, şi tatăl lui îl luase de umeri. Pe apă era rece. Indianul trăgea la rame din greu, dar cealaltă barcă se auzea mereu înaintea lor în beznă.

-  Unde mergem, tăticule? întrebă Nick.

-  În sat, la indieni. E o femeie acolo, tare bolnavă.

-  Aha, spuse, apoi tăcu.

Cînd ajunseră în cealaltă parte a golfului, vrăjitoarea din sat era sus, pe mal. În întuneric, unchiul George îşi fuma trabucul. Indianul cel tînăr le trase barca pe ţărm. Unchiul George le dădu celor doi indieni cîte-o ţigară de foi. Depărtîndu-se de mal, trecură printr-o pajişte scăldată în rouă, mergînd după indianul cel tînăr, care ţinea în mînă un felinar. După aceea intrară în pădure şi o apucară pe o cărăruie care ducea către drumul buştenilor, şi de aici în sus, înspre munţi. Pe drumul buştenilor era mult mai multă lumină, deoarece copacii fuseseră tăiaţi de o parte şi de cealaltă a drumului. Indianul cel tînăr se opri, stinse felinarul, şi apoi o porniră cu toţii mai departe.

La o cotitură, le ieşi înainte un cîine lătrînd. Ceva mai încolo se zăreau luminile colibelor unde trăiau indienii care munceau la pădure. O ceată de cîini se repezi la ei. Cei doi indieni îi alungară. În fereastra primei colibe din marginea drumului pîlpîia o lumină. O bătrînă stătea în pragul uşii, cu o lampă în mînă.

Înăuntru, pe o laviţă de lemn, zăcea o tînără indiană. De două zile se chinuia să nască. Toate babele din sat încercaseră să-i dea o mînă de ajutor. Bărbaţii, ca să n-o mai audă gemînd şi văitîndu-se, ieşiseră în drum.  Stăteau acolo în întuneric şi fumau. Cînd Nick şi cei doi indieni intrară în colibă după tatăl lui şi după unchiul George, femeia ţipa de durere. Zăcea pe laviţa de jos şi pătura se rotunjea peste pîntecele ei enorm. Capul îi era întors spre perete. Bărbatul ei zăcea pe o laviţă suprapusă. In urmă cu trei zile se tăiase rău la picior cu securea. Fuma din lulea, în odaie mirosea greu.

Tatăl lui Nick spuse să se pună apă la încălzit, şi, pînă să se încălzească apa, vorbi cu Nick.

-  Femeia asta trebuie să nască, Nick.

-  Ştiu, spuse Nick.

-  Nu ştii. Ascultă ce-ţi spun. Acuma ea trece prin aşa-numitele chinuri ale  facerii. Pruncul vrea să se nască; şi ea vrea să-l nască. Toţi muşchii i se încordează ca să dea  naştere pruncului.  Cînd ţipă, asta se întîmplă.

-  Înţeleg, spuse Nick.

În clipa aceea, femeia ţipă.

-  Oh, tăticule, nu poţi să-i dai ceva ca să nu mai ţipe ? întrebă Nick.

-  Nu. N-am niciun anestezic, zise tatăl său. Dar ţipetele ei n-au nicio importanţă. Şi eu nici nu le aud, pentru că, repet, n-au nicio importanţă.

Bărbatul, pe laviţa de sus, se întoarse cu faţa la perete.

Femeia din bucătărie îi făcu semn doctorului că apa s-a încălzit. Tatăl lui Nick intră în bucătărie şi turnă într-un lighean cam jumătate din apa din ceainicul cel mare. În apa rămasă în ceainic puse cîteva lucruri pe care le scoase dintr-o batistă.

-  Astea trebuie să fiarbă, spuse el şi începu să-şi spele mîinile în apa caldă din lighean  cu o bucată de săpun adusă din sat. Nick privea mîinile tatălui său, care se frecau una pe cealaltă cu săpunul. În timp ce-si spăla mîinile cu grijă şi temeinic, tatăl lui îi vorbea.

- Vezi, Nick, pruncii se nasc de obicei cu capul înainte, dar uneori nu se întîmplă chiar aşa. Şi atunci se ivesc o mulţime de complicaţii pentru toată lumea. S-ar putea să fie nevoie s-o operez pe femeia asta. Aflăm noi repede dacă e nevoie sau nu.

Cînd fu mulţumit de felul în care-şi spălase mîinile, se duse în cealaltă încăpere şi se apucă de treabă.

- Nu vrei să dai la o parte pătura aia, George? zise el. N-aş vrea s-o ating.

Mai tîrziu, cînd începu să opereze, unchiul George împreună cu trei indieni o ţinură pe femeie să nu se mişte. Femeia îl muşcă pe unchiul George de braţ, şi unchiul George zise: „Putoare afurisită!" Indianul cel tînăr, care vîslise în barca unchiului George, începu să rîdă. Nick ţinea ligheanul, ca taică-său să-l aibă la îndemînă. Operaţia dură multă vreme.

Tatăl lui ridică pruncul, îl plesni cu palmele, ca să-l facă să respire, şi-l dădu apoi bătrînei indiene.

-  Vezi, Nick, e băiat, zise el. Cum îţi place munca de infirmier?

Nick spuse:

-  Merge.

Se uita în altă parte, să nu vadă ce face tatăl lui.

- Aşa. Acuma-i în regulă, zise tatăl lui, şi puse ceva în lighean.

Nick nu se uită să vadă ce e.

- Şi  acuma, zise tatăl  lui, să facem si cîteva cusături. Dacă vrei, poţi să te uiţi ; dacă nu vrei, nu te uita. O să cos tăietura pe care am făcut-o.

Nick nu se uită. Demult îi pierise orice curiozitate.

Tatăl lui termină şi se ridică. Unchiul George şi cei trei indieni se ridicară şi ei. Nick duse ligheanul în bucătărie.

Unchiul George îşi privi braţul. Indianul cel tînăr, amintindu-şi despre ce e vorba, zîmbi.

- O să-ţi pun nişte apă oxigenată, George, zise doctorul.

Se aplecă peste femeie, care stătea acum liniştită, cu ochii închişi. Faţa îi era foarte palidă. Habar n-avea ce i se întâmplase şi nici ce e cu pruncul.

- Mîine dimineaţă vin din nou, zise doctorul îndreptînduse din mijloc. Pe la amiază o să vină infirmiera din St. Ignace şi o să ne-aducă tot ce avem nevoie.

Era înfierbîntat şi vorbăreţ ca jucătorii de fotbal în vestiar, după joc.

- Operaţia asta e bună pentru revista medicală, George, spuse el. Să faci o cezariană cu briceagul şi să coşi rana cu un fir subţire de undiţă de vreo trei metri...

Unchiul George stătea în picioare, rezemat de perete, şi-şi privea braţul muşcat.

-  Ce mai încolo-ncoace, eşti cineva, asta-i, zise el.

-  Şi acuma, să vedem ce face fericitul tată. De obicei suportă foarte greu poveştile astea, spuse doctorul. Trebuie să recunosc însă că a fost de ajuns de liniştit.

Dădu la o parte pătura, pe care indianul şi-o trăsese peste cap. Cînd îşi trase mîna, era umedă. Se urcă pe marginea laviţei, cu lampa într-o mînă, să vadă ce s-a întîmplat. Indianul zăcea cu faţa la perete. Îşi tăiase beregata, de la o ureche la cealaltă. Sîngele se adunase într-o băltoacă în locul în care trupul îndoise scîndura laviţei sub greutatea lui. Capul i se odihnea pe braţul stîng. Briciul, deschis, cu tăişul în afară, căzuse pe pătură.

-  George, ia-l pe Nick afară, zise doctorul.

Nu mai era nevoie. Cînd tatăl lui, cu lampa în mînă, mişcase capul indianului, Nick, din pragul bucătăriei, văzuse limpede ce e pe laviţa de sus.

Începea să se facă ziuă cînd o porniră pe drumul buştenilor înapoi, spre lac.

-  Îmi pare foarte rău, Nick, că te-am luat cu mine, zise tatăl lui, căruia îi pierise tot entuziasmul postoperator. Îngrozitor prin cîte te-am făcut să treci.

-  Întotdeauna nasc femeile atît de greu? întrebă Nick.

-  Nu, asta se întîmplă foarte, foarte rar.

-  Dar el  de ce s-a omorît,  tăticule?

-  Nu ştiu, Nick. Cred că n-a putut suporta ce se întîmplă.

-  Şi mulţi bărbaţi se omoară, tăticule?

-  Nu prea mulţi.

-  Dar femei?

-  Aproape niciodată.

-  Chiar niciodată?

-  Ba da. Cîteodată.

-  Tăticule...

-  Da.

-  Unde s-a dus unchiul  George?

-  Vine şi el, n-avea nici o grijă.

-  Tăticule, e greu să mori?

-  Nu, cred că e de ajuns de uşor. Depinde. Şedeau în barcă, Nick la pupă, tatăl lui vîslea.

Soarele urca încet deasupra munţilor. Un peşte sări, făcînd cercuri în apă. Nick încercă apa cu mîna. În răcoarea pătrunzătoare a dimineţii, i se păru caldă.

Şedea la pupa bărcii, se uita la tatăl lui cum vîsleste şi, în dimineaţa care se ridica pe lac, era foarte sigur că n-avea să moară niciodată.