Câteodată, mă apucă să cumpăr de la piaţă o tonă de legume, în ideea că o să fac un ghiveci uriaş, din care o să mănânc o săptămână. De cele mai multe ori, însă, cam 75% din legume putrezesc înainte de a le da eu vreo întrebuinţare.
De la piaţă până acasă sunt cam cinci minute de mers cu mâinile în buzunare şi vreo şapte de mers cu paporniţe în ambele mâini. Problema e că drumul asta este foarte plictisitor. Nu ştiu cum pot merge unii pe jos câte jumătate de oră, încărcaţi cu sfeclă, cartofi şi praz. Eu, unul, mă plictisesc de moarte în numai două minute. Şi atunci, trebuie să fac şi altceva decât să merg.
De la piaţă până acasă sunt cam cinci minute de mers cu mâinile în buzunare şi vreo şapte de mers cu paporniţe în ambele mâini. Problema e că drumul asta este foarte plictisitor. Nu ştiu cum pot merge unii pe jos câte jumătate de oră, încărcaţi cu sfeclă, cartofi şi praz. Eu, unul, mă plictisesc de moarte în numai două minute. Şi atunci, trebuie să fac şi altceva decât să merg.
De exemplu, uneori duc câte o piatră ţinând-o numai în şuturi. Ştiu asta din copilărie, pe vremea aia nici nu puteam merge altfel: tot timpul trebuia să am un corp solid pe care să-l trimit cu şutul la mai mulţi metri în faţă şi tot aşa. Problema la Timişoara e că nu sunt pietre, aşa că uneori mă gândesc că m-aş putea folosi de un cartof. Dar când dai un şut unui cartof, se rostogoleşte unde vrea el, nu unde îl trimiţi tu şi, cum eu în drumul spre casă vin pe malul şuvoiului de gunoaie numit Bega, mai mult ca sigur cartoful s-ar duce direct la fund, încă de la primul şut (asta ar putea fi o lege de-a lui Murphy: dacă eşti pe malul unui râu şi dai un şut într-un cartof, încercând să-l trimiţi paralel cu malul, el se va duce direct pe fundul râului).
Aşa că treaba cu şuturile nu merge întotdeauna. Mereu trebuie să imaginez altceva, nu pot să merg cu paporniţele 7 minute fără să mă gândesc la nimic. Acum două săptămâni, veneam eu cu pungoacele pline şi în faţa mea, la vreo 20 de metri, mergeau agale doi poliţişti comunitari, tip şi tipă. Mergeau aşa, ca într-o plimbare şi mi se păreau foarte enervanţi (asta Freud ştie de ce). Şi atunci am început să mă concentrez pe gândul că lui trebuie să-i zboare şapca din cap. M-am concentrat ce m-am concentrat când, pe neaşteptate, ce credeţi că s-a întâmplat? Individul şi-a scos şapca, apoi şi-a pus-o la loc. Nu s-a scărpinat, nu a dat cu ea după vreun câine, doar a scos-o şi a pus-o înapoi. Numai el ştie de ce a făcut asta.
Uite-aşa am reuşit eu să nu mă plictisesc pe drumul către casă.
Aşa că treaba cu şuturile nu merge întotdeauna. Mereu trebuie să imaginez altceva, nu pot să merg cu paporniţele 7 minute fără să mă gândesc la nimic. Acum două săptămâni, veneam eu cu pungoacele pline şi în faţa mea, la vreo 20 de metri, mergeau agale doi poliţişti comunitari, tip şi tipă. Mergeau aşa, ca într-o plimbare şi mi se păreau foarte enervanţi (asta Freud ştie de ce). Şi atunci am început să mă concentrez pe gândul că lui trebuie să-i zboare şapca din cap. M-am concentrat ce m-am concentrat când, pe neaşteptate, ce credeţi că s-a întâmplat? Individul şi-a scos şapca, apoi şi-a pus-o la loc. Nu s-a scărpinat, nu a dat cu ea după vreun câine, doar a scos-o şi a pus-o înapoi. Numai el ştie de ce a făcut asta.
Uite-aşa am reuşit eu să nu mă plictisesc pe drumul către casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu