Râsul lui Richi

De la o vreme, se manifestă un fenomen foarte curios: nu mai văd lucrurile pe care le caut, chiar dacă se află sub nasul meu. O fi semn de îmbătrânire precoce, habar n-am. Deunăzi, căutam o oală, una roşie, înaltă, în care fac de obicei macaroane. Pe aragaz nu era, pe masă, printre tuburile de Herbalife, nici atât. În dulap nu, în maşina de spălat vase nu. M-am uitat de trei ori peste tot şi nimic. Atunci a apărut Maria care m-a întrebat ce fac şi eu i-am zis: „caut oala aia roşie, vreau să fierb spaghetti şi nu o găsesc nicăieri”. Maria s-a apropiat, a pus degetul pe oală, care era chiar pe masă, lângă mine şi m-a întrebat: „care, asta?” Chiar ea era, aşa că a urmat un râs general (adică râdeam noi doi dar râdea şi Richi în felul lui).
Azi dimineaţă, n-am găsit sarea, ca să presar puţină în cafea. Şi nu ştiu cum se face dar mi-a venit în minte imaginea cu Legionarul lui Sven Hassel, pornind la atac şi fredonând: Moarte, vino moarte...