Din nou Mircea Horia Simionescu

Toc-toc, hai în foc! – Lawrence Remington

Cartea de jocuri a lui Lawrence Remington, cunoscută şi preţuită în lumea întreagă, vede din nou lumina tiparului. Este o mare plăcere să-i parcurgi paginile şi să-ţi îndrumi copiii către jocurile frumoase, instructive, pe care le propune. Unul dintre jocuri: se convoacă douăzeci până la patruzeci de copii, se aşază în rând, unul după altul, iar în frunte se alege copilul cel mai docil, purtând în mână lista distracţiilor alcătuită de autor (vezi anexa cărţii). Copilul citeşte cu voce tare, cu dicţiune, eventual acompaniat la acordeon, balalaică sau tobă mică. Copiii râd. Când lista a fost parcursă în întregime, se reia lectura. Un alt joc: se ascunde un obiect oarecare. Copiii trebuie să-l găsească. Regula jocului cere ca, oricare ar fi copilul care îl găseşte, toţi să fie de acord că l-a găsit copilul cel docil, cel care a stat în primul joc cu lista în mână. El este, fără discuţie, câştigătorul.

Un joc pentru stimularea inteligenţei: se numeşte un monitor. Acesta porunceşte fiecărui copil să facă o treabă: unul să are şi să semene, altul să construiască motoare, altul să scoată petrol, să taie păduri, să navigheze etc. Când toate treburile sunt gata, monitorul schimbă sarcinile: celui care a arat îi dă să cânte, celui care a scos petrol să facă ceasornice, în sfârşit celui care a făcut tablouri să ţesale caii. Toate fiind încheiate, monitorul schimbă din nou. Se face haz, se realizează o distracţie plăcută şi educativă. Un joc formidabil pentru dobândirea iniţiativei: se dă fiecărui copil câte o nucă. Un monitor cere ca, strângându-le în mână, nucile să crească. Copiii, care nu sunt lipsiţi de idei, de teama nereuşitei spontane, ţin în podul palmei nucile, suflă asupra lor, le ascund la căldura sânului, cu speranţa că se vor dilata. La un semn, nucile trebuie scoase şi arătate. Se dovedeşte că nuca cea mai mare este cea a monitorului. Se face haz. Un joc pentru fete şi băieţi: se aşează faţă în faţă grupele separate de fete şi de băieţi. Se cere tuturor să numească, pe rând, diferite obiecte folositoare. Cine află mai multe, fetele sau băieţii, câştigă. A se veghea ca strigările să fie notate. La sfârşit se face adunarea răspunsurilor. Câştigătorul, conform regulamentului, trebuie să fie monitorul, care urmează să fie imediat felicitat, atât de o grupă cât şi de cealaltă.  In sfârşit, un joc de imaginaţie: fiecare dintre copii trasează pe pământ câte un cerc, închipuindu-şi că-i aparţine exclusiv. Monitorul îşi face şi el în juru-i un cerc, cel mai mare şi perfect, incepe jocul. Copiii trebuie să pătrundă în cercurile celorlalţi şi să lase un obiect în fiecare Cei din interior nu trebuie să le dea voie. Se produc mici conflicte, se încalcă regulile, obiectele sunt aruncate, pe drept şi pe nedrept, din cercurile în care au fost puse. După două-trei operaţiuni, neînţelegerile fiind generale, vine monitorul care îşi aşează propriile obiecte în toate cercurile. Nimeni nu se mai apără. Se creează o bună dispoziţie peste tot. Monitorul se plimbă prin toate cercurile, îşi mută dintr-unul în altul obiectele, veghează să nu-i fie niciunul scos din greşeală, uneori poate să şi şteargă cu piciorul un cerc, două. Toţi copiii au dreptul deplin de a rămâne în cerc, chiar dacă monitorul, care are iniţiativa, le-a şters şi a făcut peste ele un cerc mare, propriul lui cerc. Monitorul râde mulţumit. Râd toţi copiii, egal mulţumiţi.

Cartea de jocuri este, după părerea educatorilor, un dar nepreţuit pentru toţi copiii, care trebuie să-i fie autorului mereu recunoscători pentru clipele frumoase dăruite lor, pentru hazul oferit cu generozitate.

Editura “Lucretius”, Livorno, 1951  

Nota mea: această recenzie sper să le vina in ajutor tuturor dascălilor din Romania. Cu ocazia inceperii noului an scolar, le-o dedic cu nedisimulată satisfactie.