Dacă stau şi mă gândesc, de-a lungul vieţii am avut destul de mult de-a face cu pompierii. Soția mea, Luminița, locuise înainte de facultate la Călărași, pe strada Pompieri. Eu locuisem, în copilărie, pe o stradă cu același nume. Casa de pe Calea Codrului, în care am locuit mai târziu, a luat foc și pompierii au turnat în ea tone de apă care au distrus mobile, cărți etc. Dar cele mai frumoase amintiri vin din anii 70, când stăteam în Sinaia, pe strada Pompieri. Peste drum de casă, era cazarma şi mă uitam, din balcon, la tot ce făceau acolo stingătorii de incendii, care pe vremea aia erau militari. Dimineaţa era adunare generală. Stăteau toţi aliniaţi frumos şi un căpitan - aşa credeam eu, pentru că citisem o carte numită Căpitanul Casse-Cou, citea ceva dintr-un catastif, pe un ton oarecum scăzut şi cu viteză maximă, aşa încât nu înţelegeam nimic din ce spune. Auzeam doar un fel de bâzâit monoton, care însă, din timp în timp, era întrerupt de câte un răcnet scos de unul din pompierii aliniaţi. Răcnetul ăla a fost şi el multă vreme neinteligibil pentru mine, până când, într-o zi, am avut o revelaţie: căpitanul citea din catastif nişte sarcini, pe care, la sfârşit, le atribuia unui pompier.
Ceva de genul: „curăţarea cartofilor, a cepei şi a verzei pentru masa de seară se face între orele 10 şi 12; răspunde soldatul Popescu”. În momentul în care îşi auzea numele, soldatul Popescu răcnea: Am înţeles”. Dar felul în care urlau ei, intonaţia, erau ceva cu totul aparte, cu care nu mi-a fost dat să mă mai întâlnesc vreodată, nici măcar pe vremea când am fost eu însumi soldat.
În alte momente ale zilei, asistam la instrucţia pompierilor. Mă uitam la ei cum se urcă pe frânghii cu noduri, cum escaladează nişte construcţii ciudate făcute din lemn, cum trec de-a buşilea prin tot felul de tunele improvizate, cum aleargă de colo până colo aparent fără niciun sens. Dar cel mai mult îmi plăcea aruncarea cu furtunul. Furtunul era accesoriul de bază al pompierului. El stătea încolăcit frumos la picioarele soldaţilor şi, la o comandă, era apucat cu mâna dreaptă de capătul liber şi de prima spiră, apoi era aruncat înainte, cam aşa cum aruncă sportivii bila de popice, cu singura deosebire că în mâna soldatului rămânea în continuare capătul liber, iar furtunul se rostogolea, făcându-se tot mai mic în diametru, până când se întindea complet la pământ. Marea artă era să îl arunci în aşa fel încât la final el să fie desfăşurat sub forma unei linii drepte. Cei mai mulţi, însă, ratau şi furtunul se abătea ba la stânga, ba la dreapta, pentru a sfârşi într-o formă sinuoasă, demnă de întregul dispreţ al căpitanului. Îmi aduc şi azi aminte de un pompier care arunca furtunul cu atâta dibăcie, încât nu rata niciodată şi liniile pe care le obţinea erau drepte, ca trase cu rigla. Numele lui era Vili şi mă gândesc, acum, că o fi fost ungur. De multe ori săream gardul şi intram în unitate, stăteam pe iarbă şi jucam şah cu Vili, care mă bătea de mă zvânta. Dar eu perseveram. Cred că nu l-am bătut niciodată.
Într-o zi, pentru că îmi promisese, Vili a sărit gardul în stradă şi a adus cu el un furtun, ca să mă înveţe să-l arunc. Nu a fost uşor deloc, dar, ţinând cont că strada era într-o oarecare pantă, am izbutit să obţin şi eu o linie aproape dreaptă. Tocmai când mă pregăteam să mai arunc odată, după ce înfăşurasem la loc furtunul, ca în poză, a apărut căpitanul şi a început să zbiere la Vili, care a fost nevoit să ia colacul şi să sară gardul înapoi în unitate. M-am temut atunci că o să fie pedepsit şi mă mustra conştiinţa, pentru că totul era numai şi numai din vina mea: eu îl rugasem să mă înveţe. Au trecut mulţi, chiar foarte mulţi ani până am reuşit să înţeleg că vina nu fusese deloc la mine, ci la Vili: dacă nu ar fi vrut, nu ar fi venit cu furtunul în stradă.
 |
| Furtun de pompieri din anii 70 |
Ceva de genul: „curăţarea cartofilor, a cepei şi a verzei pentru masa de seară se face între orele 10 şi 12; răspunde soldatul Popescu”. În momentul în care îşi auzea numele, soldatul Popescu răcnea: Am înţeles”. Dar felul în care urlau ei, intonaţia, erau ceva cu totul aparte, cu care nu mi-a fost dat să mă mai întâlnesc vreodată, nici măcar pe vremea când am fost eu însumi soldat.
În alte momente ale zilei, asistam la instrucţia pompierilor. Mă uitam la ei cum se urcă pe frânghii cu noduri, cum escaladează nişte construcţii ciudate făcute din lemn, cum trec de-a buşilea prin tot felul de tunele improvizate, cum aleargă de colo până colo aparent fără niciun sens. Dar cel mai mult îmi plăcea aruncarea cu furtunul. Furtunul era accesoriul de bază al pompierului. El stătea încolăcit frumos la picioarele soldaţilor şi, la o comandă, era apucat cu mâna dreaptă de capătul liber şi de prima spiră, apoi era aruncat înainte, cam aşa cum aruncă sportivii bila de popice, cu singura deosebire că în mâna soldatului rămânea în continuare capătul liber, iar furtunul se rostogolea, făcându-se tot mai mic în diametru, până când se întindea complet la pământ. Marea artă era să îl arunci în aşa fel încât la final el să fie desfăşurat sub forma unei linii drepte. Cei mai mulţi, însă, ratau şi furtunul se abătea ba la stânga, ba la dreapta, pentru a sfârşi într-o formă sinuoasă, demnă de întregul dispreţ al căpitanului. Îmi aduc şi azi aminte de un pompier care arunca furtunul cu atâta dibăcie, încât nu rata niciodată şi liniile pe care le obţinea erau drepte, ca trase cu rigla. Numele lui era Vili şi mă gândesc, acum, că o fi fost ungur. De multe ori săream gardul şi intram în unitate, stăteam pe iarbă şi jucam şah cu Vili, care mă bătea de mă zvânta. Dar eu perseveram. Cred că nu l-am bătut niciodată.
Într-o zi, pentru că îmi promisese, Vili a sărit gardul în stradă şi a adus cu el un furtun, ca să mă înveţe să-l arunc. Nu a fost uşor deloc, dar, ţinând cont că strada era într-o oarecare pantă, am izbutit să obţin şi eu o linie aproape dreaptă. Tocmai când mă pregăteam să mai arunc odată, după ce înfăşurasem la loc furtunul, ca în poză, a apărut căpitanul şi a început să zbiere la Vili, care a fost nevoit să ia colacul şi să sară gardul înapoi în unitate. M-am temut atunci că o să fie pedepsit şi mă mustra conştiinţa, pentru că totul era numai şi numai din vina mea: eu îl rugasem să mă înveţe. Au trecut mulţi, chiar foarte mulţi ani până am reuşit să înţeleg că vina nu fusese deloc la mine, ci la Vili: dacă nu ar fi vrut, nu ar fi venit cu furtunul în stradă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu