Praf. Sunt praf - m-a palit viroza. Ma dor ochii, nu ma pot uita unde vreau eu. As sta sub plapuma, ca in copilarie. Dar nu mai e mama, sa vina sa-mi puna termometrul, sa-mi aduca ceai fierbinte si sa ma mangaie pe frunte. Nici tata nu mai e, sa vina si sa-mi dea sa beau licori amare - parca-l aud: "hai, guzgane, bea paharul asta pana la fund".
In vremea aia, am senzatia ca ma vindecam numai si numai datorita ghemuirii sub plapuma si a prezentei parintilor. Cred ca si daca nu-mi dadeau medicamente, tot aia era. Imediat ce intram acolo, sub plapuma uriasa, ma eliberam de orice grija. Era atat de bine, ma simteam atat de iubit si de aparat, incat nici nu concepeam ca mi s-ar putea intampla ceva. Intram sub plapuma ca si cum m-as fi reintors in pantecele mamei, era un fel de retragere din lume, cu menirea de a ma naste din nou, sanatos.
Ah, acum degeaba ma mai bag sub plapuma. Degeaba ma mai ghemuiesc. Poarta re-nasterii s-a inchis, a ruginit. Se deschide, insa, incet - incet, cealalta poarta, cea prin care omul trece o singura data, Poarta Legii, cum o numea Kafka. O aud scartaind...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu