O poveste a lui Voicu Bojan

Povestea hamsterului care nu voia să zică muuu
A fost odată un hamster bălţat, pe care copiii  îl  botezaseră Văcuţa, cu toate că de la natură era băiat. Era moale şi cuminte, se mişca lent, cu o prudenţă exagerată faţă de lumea oamenilor. Deşi în cuşcă avea o mică roată din inox, numai bună de alergat, nu o mai folosea demult. Când era mai mic se dădea ore în şir, iar rotiţa trebuia unsă mereu, ca să nu scârţâie. Mai ales noaptea, când se dădea cel mai cu foc. Într-o bună zi, a înţeles faptul că datul pe rotiţă nu ducea de fapt nicăieri, aşa că nu s-a mai dat. Îi plăcea în schimb să doarmă mult. Îl găseai mereu învelit cu o bucată de cârpă neagră, pe care stăteau lipite bucăţi de rumeguş. Uneori reuşea să se ascundă cu totul atât de bine încât aveai impresia că nici măcar nu exista.

Era duminică şi copiilor nu le stătea deloc mintea la şcoala ce urma să reînceapă a doua zi. Nu le plăceau prea mult nici matematica, nici limba română. De fapt nici muzica, unde trebuiau să solfegieze de unii singuri în faţa clasei, nici educaţia fizică pentru că în vestiar era dezordine  şi frig, iar mingile medicinale nu săreau. În general, nu le stătea mintea la nici un alt lucru pe care oamenii mari obişnuiesc să-l numească „serios”. Singurul lucru pe care îl luau cu adevărat în serios era joaca. Aşa că, s-au gândit ce frumos ar fi ca şoricelul lor pe nume Văcuţa să facă şi el măcar o dată un muuu , cât de mic. Aşa, ca o vacă mică, cu gâtul alungit puţin în sus şi cu buzele ţuguiate.
L-au luat deci uşurel în palmă şi l-au cercetat pe toate feţele. L-au mângâiat în fel şi chip, iar fratele cel mare l-a lipit drăgăstos de obraz strângând din dinţi şi închizând ochii de plăcere. L-au întors chiar şi pe spate, apoi l-au privit în ochi, exact aşa cum nu-i plăcea lui: „Haide, fă muuu”, i-au zis, dar el nu părea să priceapă deloc limba oamenilor. Stătea acolo în pumnul fratelui mai mare cu un picior rozaliu ieşindu-i la iveală printre degetele copilului. „Dacă ar face măcar o dată muuu , am putea merge cu el la circ”, a zis fratele cel mic. „Da, dar fiind aşa mic nu o să-l  vadă  mai nimeni. La circ oamenii stau cam departe de arenă, de frica clovnului şi  a  tigrului.  Unde  mai  pui  că  ar trebui să se lase o linişte de mormânt  sub toată cupola pentru ca cineva să-l  audă”, şi-a dat cu părerea, plin de înţelepciune, fratele mai mare. „Mda, nu merită. Un şoarece nu poate face un muuu prea tare. Şi n-o să-l creadă nimeni, chiar dacă ar face”, a încheiat înţelept cel mic.

Apoi s-au  gândit că poate, totuşi, n-ar fi o idee rea să-l strângă un pic de burtă. Măcar să vadă ce se întâmplă. Cu degetele înfăşurate în jurul lui, ca nişte funii subţiri,  fratele  cel  mare  a  strâns uşor. Zvâcnind cu lăbuţa din spate, hamsterul a fremătat din mustăţi, a căscat ochii mari, şi-a întors iute capul în stânga şi-n dreapta, dar cam atât. Nu s-a auzit nici măcar un chiţcăit. Dezamăgiţi, copiii au încercat cu el  felurite  jocuri  cum  ar  fi  roaba,  umblatul  în două  labe, gâdilatul cu degetul sub bărbie, sau din nou ştersul obrazului de blana cea mai moale din lume. Apoi, l-au mai mutat o vreme dintr-o mână în alta, l-au mângâiat pe cap, i-au dat o bucăţică de măr şi, după ce l-au pupat, l-au pus la loc în cuşca lui. Hamsterul Văcuţa, obosit de tot acest sport ciudat, a luat-o târâş către culcuş spre cârpa lui iubită, neagră ca noaptea.
În ziua aceea, copiii şi-au zis că poate ar fi mai uşor să convingă o vacă să scoată un chiţ, decât un hamster să facă muuu. Mda, şi-au zis, o să meargă ei la vară la Măguri şi o să încerce chestia asta cu vaca  aceea  bălţată a lui nenea Simi.  S-ar  putea  să  iasă  ceva... Ar  fi  grozav chiar şi un scurt chiţ, semănând cu un sughiţ.