O povestioara a lui Jack London

Cea dintai betie

Când m-am îmbătat pentru prima oară, aveam cinci ani. Într-o dimineaţă caldă de vară, pe când tatăl meu lucra la câmp, am fost trimis la ferma care se găsea la o depărtare de vreo jumătate de milă, să-i aduc un vas mare cu bere.

- Ai grijă să nu-l verşi, mi se atrase atenţia, înainte de a pleca.

La 9 ani. Prima betie fusese demult consumata

Era, după câte îmi amintesc, un vas pentru untură, cu gura largă şi fără capac. Mă îndepărtai încet, cu multă băgare de seamă. Vasul fiind totuşi prea plin, berea dădea pe afară, vărsându-se pe picioarele mele. Tot mergând, reflectam: berea asta trebuie să fie o substanţă foarte preţioasă. Gândiţi-vă numai! Trebuia să fie prea bună, căci altfel n-aş fi fost oprit mereu de către cei de-acasă să o beau. Într-adevăr, părinţii mei au fost adesea porniţi să-mi interzică şi alte lucruri pe care apoi le-am găsit minunate; aşa era  pesemne şi cu berea... şi apoi n-aveam decât să mă gândesc la oamenii maturi care o cunoşteau demult şi o preţuiau atâta. Oricum, vasul era prea plin. Mă împiedicam la fiecare pas şi fiecare clătinătură provoca o nouă mică băltoacă în ţărână, la picioarele mele. De ce să pierd oare atâta lichid preţios? gândii eu. Nimeni nu va avea cum să ştie dacă l-am băut sau l-am vărsat.

Eram atât de mic încât, pentru a ajunge să gust din băutura miraculoasă, am fost silit să mă aşez pe pământ şi să prind cana cea mare între genunchi. Spuma pe care o sorbii la început îmi tăie tot avântul. Adevăratul farmec al berii îmi scăpa, căci nu-l găseam în spumă. Gustul acesteia nu era deloc plăcut. Atunci îmi amintii că cei mari suflă deasupra spumei înainte de a bea. Îmi înfundai faţa în spumă şi când buzele mele ajunseră la lichidul acoperit de ea, sorbii din plin. Era departe de a fi bun, dar continuai să beau. Desigur, nu-mi dădeam eu seama de realitate. Cei mari ştiau ei doar de ce mi-au interzis să mă ating de bere! Dacă se ţine seamă de vârstă mea fragedă, de dimensiunea recipientului dintre pricioarele mele şi de faptul că beam pe nerăsuflate, îngropat până la urechi în spumă, se înţelege că-mi era greu să ştiu cantitatea de bere pe care o dădusem pe gât ca pe o doctorie, în graba mea de a termina odată cu această probă.

Când să pornesc iarăşi la drum, mă străbătură mii de fiori. Gândind însă că până la urmă voi reuşi să cunosc gustul cel bun al berii, făcui, în timpul cât am străbătut acea lungă jumătate de milă, de mai multe ori aceeaşi încercare. Deodată, îngrijorat de cantitatea care lipsea, îmi reamintii ce trebuie să fac pentru ca berea să-şi recapete spuma de la început. Amestecai cu un băţ ceea ce mai rămăsese, până când spuma atinse marginea vasului.

Odată ajuns, tatăl meu nu observă nimic. Goli oala cu setea plugarului încălzit de muncă, mi-o dădu înapoi şi îşi continuă aratul. Făcui sforţarea de-a merge alături de cai; mă văd parcă şi astăzi împleticindu-mă printre picioarele lor şi obligându-1 pe tata să ţină hăţurile aşa de strâns, încât bietele animale erau gata să se prăvălească peste mine. Mi-a spus mai târziu că mă despărţiseră doar câteva palme de pământ să nu fiu strivit de copitele lor. Îmi amintesc, de asemenea, ca prin vis, că m-au dus pe braţe către copacii care se găseau la marginea câmpului, că toată lumea se învârtea în jurul meu şi că mă cuprinseră nişte greţuri îngrozitoare, la care se mai adăuga şi chinul sufletesc pentru greşeala pe care ştiam că am săvârşit-o.

Toată după-amiaza am dormit la umbră şi când tatăl meu m-a trezit la apusul soarelui, eram un biet copil bolnav care abia s-a mai putut târî către casă. Eram sfârşit, covârşit de greutatea membrelor mele şi simţeam în stomac o vibraţie asemănătoare unei corzi de contrabas, care se ridica nesuferită în gât şi apoi îmi sfredelea creierul. Starea mea amintea pe aceea a unui om care absorbise o otravă şi se lupta să o elimine. În realitate, mă intoxicasem de-a binelea.

Pentru o lungă perioadă arătai acelaşi interes pentru bere ca şi pentru cuptorul de la bucătărie, unde reuşisem odată să mă frig. Cei mari aveau dreptate. Berea este rea pentru copii; ei o dădeau pe gât fără scârbă, dar făceau acelaşi lucru şi când înghiţeau pilule umplute cu ulei de ricin. În ceea ce mă priveşte, eu puteam să mă opresc de la băutură fără nici cel mai mic neajuns şi, în mod sigur, până în ziua morţii mele aş fi reuşit să mă sustrag, dacă împrejurările nu mi-ar fi fost potrivnice; dacă la fiecare cotitură a lumii în care trăiam, John Barleycorn nu m-ar fi aşteptat şi nu mi-ar fi făcut semn, fără putinţa de a-l evita. Mi-a trebuit o intimitate de douăzeci de ani, în timpul căreia i-am răspuns cu politeţe pentru politeţe şi nu l-am părăsit niciodată fără a avea limba în flăcări. În felul acesta, am dezvoltat în mine o dragoste slugarnică pentru acest nemernic.

John Barleycorn este personificarea alcoolului, în special a whisky-ului.

Fragmentul face parte din romanul autobiografic "Spovedania unui betiv"