Mă gândesc, de multe ori, cu jind, la mesele pe care le făcea Busea, bunica mea, pe când aveam 7-8 ani. Dintre felurile de mâncare, primele care-mi vin în minte sunt excelentele plăcințele cu carne pe care le alintam cu numele de "piroșcuțe" şi pe care mama nu a învăţat să le facă, aşa că, după moartea lui Busea nu am mai avut parte de asemenea specialităţi. Îmi mai amintesc şi de băutura fermentată numită "cvas", din care nu mă mai puteam opri să beau şi a cărei reţetă s-ar putea s-o mai găsesc prin hârtiile mamei.
Ceea ce mă face să jinduiesc după mesele alea este, însă, cu totul altceva: ritualul şi atmosfera.
Ceea ce mă face să jinduiesc după mesele alea este, însă, cu totul altceva: ritualul şi atmosfera.
In primul rând că mâncam la o anumită oră, fixă, pe care nu o modificam decât în situaţii excepţionale. Toată familia se prezenta la acea oră, fără niciun fel de excepţie. Busea aducea din bucătărie felurile de mâncare unul după altul şi abia aşteptam să văd ce surprize sunt în castroanele din ceramică împodobită cu tot felul de modele florale. Bunelu, bunicul meu, făcea oficiile: punea supa în farfurii, tăia pâinea şi friptura, turna în pahare şi comenta la fiecare fel de mâncare, lăudând iscusinţa lui Busea. Printre picioarele noastre se strecura motanul Micio, gras şi visător, iar Bunelu îi arunca biluţe făcute din miez de pâine frământat între degete.
Prânzul era un eveniment important al fiecărei zile şi nu putea fi tratat cu lejeritate. Mâncam în sufragerie, la o masă cu marginile ondulate, pe fețe de masă brodate, înconjuraţi de mobilier masiv, din lemn de nuc, iar pe unul din pereţi era o imensă oglindă de Murano, în care ne puteam privi cu toţii, mai puţin cel care stătea cu spatele la ea. Nu o să uit niciodată acele mese în familie, pe care aş fi vrut să le pot repeta în anii din urmă, când Maria a crescut, dar de care n-am mai avut parte.
Astăzi mâncăm în fugă, fiecare pe unde îl apucă foamea, la serviciu, la şcoală, la mall, pe stradă. Nici măcar obiceiul mesei reunitoare de familie nu-l mai avem. Nici măcar sâmbătă sau duminică. Nimic, nimic... Praful s-a ales.
Îmi vine în minte o mică povestioară despre nişte japonezi, pe care am păstrat-o în laptop, aşa că pot s-o reproduc exact:
Într-o seară, pe când îşi lua ceaiul în casa unui prieten, Rikyu şi-a văzut gazda ieşind afară: la lumina unui lampion care risipea bezna, a tăiat un fruct dintr-un lămâi şi l-a adus înăuntru. Acest lucru l-a fermecat pe maestru – omul avusese nevoie să dea o savoare în plus mâncării oferite şi, în chip spontan, se dusese să ia o lămâie. Când le-a servit fructul cu o prăjitură din orez de Osaka, Rikyu a înţeles că tăierea din pom a lămâii fusese plănuită dinainte, ca să completeze prin frumuseţea gestului farmecul costisitoarei delicatese puse pe masă.
Nu e de ajuns să găteşti bine, spune întâmplarea asta, trebuie să ai grijă la multe alte lucruri. Un gest ca acela al tăierii fructului te poate face să simţi o plăcere sporită. Una e să mănânci o mâncare excelentă privind un perete alb şi alta e să o faci privind, prin uşa deschisă, cum cineva se ridică pe vârfuri și culege o lămâie. Mi se pare fantastic.
Îmi propun ca atunci când voi avea prilejul, să dau multă atenţie ritualului mesei, chiar dacă voi mânca singur singurel. Voi avea grijă să completez savoarea bucatelor cu desfătări ale celorlalte simţuri. Înainte de a găti, mă voi întreba cu ce muzică merge mâncarea pe care mă pregătesc să o fac. Voi ajunge la rafinamente de genul: „tocăniţă de ciuperci... oh, asta merge cu Verdi”. În plus, voi comanda cópii în mărime naturală ale unor tablouri celebre şi voi zice: „dovlecei umpluţi... mmmmm, da, aici trebuie un Van Gogh” şi voi atârna pe perete tabloul adecvat. Iar tacâmurile le voi îmbrăca în cele mai fine catifele, ca să simt mângâierea lor în timp ce duc bucăţelele la gură.
Cei de azi au pierdut complet ştiinţa desfătării simţurilor. Când zic simţuri se gândesc instantaneu la sex. Auzul este ignorat, mirosul de asemenea. De simţul ridicolului nu mai vorbesc (aoleu, nu trebuia să-l bag şi pe el aici?) Iar când vine vorba de mâncare, nu vezi altceva decât indivizi de genul Matache Măcelarul, care îţi spun că salamul de vită merge cu vin de Odobeşti şi atât! Adică masa nu ar fi decât o asociere între gusturi. Profund greşit! Japonezii ştiu de ce!
Prânzul era un eveniment important al fiecărei zile şi nu putea fi tratat cu lejeritate. Mâncam în sufragerie, la o masă cu marginile ondulate, pe fețe de masă brodate, înconjuraţi de mobilier masiv, din lemn de nuc, iar pe unul din pereţi era o imensă oglindă de Murano, în care ne puteam privi cu toţii, mai puţin cel care stătea cu spatele la ea. Nu o să uit niciodată acele mese în familie, pe care aş fi vrut să le pot repeta în anii din urmă, când Maria a crescut, dar de care n-am mai avut parte.
Astăzi mâncăm în fugă, fiecare pe unde îl apucă foamea, la serviciu, la şcoală, la mall, pe stradă. Nici măcar obiceiul mesei reunitoare de familie nu-l mai avem. Nici măcar sâmbătă sau duminică. Nimic, nimic... Praful s-a ales.
Îmi vine în minte o mică povestioară despre nişte japonezi, pe care am păstrat-o în laptop, aşa că pot s-o reproduc exact:
Într-o seară, pe când îşi lua ceaiul în casa unui prieten, Rikyu şi-a văzut gazda ieşind afară: la lumina unui lampion care risipea bezna, a tăiat un fruct dintr-un lămâi şi l-a adus înăuntru. Acest lucru l-a fermecat pe maestru – omul avusese nevoie să dea o savoare în plus mâncării oferite şi, în chip spontan, se dusese să ia o lămâie. Când le-a servit fructul cu o prăjitură din orez de Osaka, Rikyu a înţeles că tăierea din pom a lămâii fusese plănuită dinainte, ca să completeze prin frumuseţea gestului farmecul costisitoarei delicatese puse pe masă.
Nu e de ajuns să găteşti bine, spune întâmplarea asta, trebuie să ai grijă la multe alte lucruri. Un gest ca acela al tăierii fructului te poate face să simţi o plăcere sporită. Una e să mănânci o mâncare excelentă privind un perete alb şi alta e să o faci privind, prin uşa deschisă, cum cineva se ridică pe vârfuri și culege o lămâie. Mi se pare fantastic.
Îmi propun ca atunci când voi avea prilejul, să dau multă atenţie ritualului mesei, chiar dacă voi mânca singur singurel. Voi avea grijă să completez savoarea bucatelor cu desfătări ale celorlalte simţuri. Înainte de a găti, mă voi întreba cu ce muzică merge mâncarea pe care mă pregătesc să o fac. Voi ajunge la rafinamente de genul: „tocăniţă de ciuperci... oh, asta merge cu Verdi”. În plus, voi comanda cópii în mărime naturală ale unor tablouri celebre şi voi zice: „dovlecei umpluţi... mmmmm, da, aici trebuie un Van Gogh” şi voi atârna pe perete tabloul adecvat. Iar tacâmurile le voi îmbrăca în cele mai fine catifele, ca să simt mângâierea lor în timp ce duc bucăţelele la gură.
Cei de azi au pierdut complet ştiinţa desfătării simţurilor. Când zic simţuri se gândesc instantaneu la sex. Auzul este ignorat, mirosul de asemenea. De simţul ridicolului nu mai vorbesc (aoleu, nu trebuia să-l bag şi pe el aici?) Iar când vine vorba de mâncare, nu vezi altceva decât indivizi de genul Matache Măcelarul, care îţi spun că salamul de vită merge cu vin de Odobeşti şi atât! Adică masa nu ar fi decât o asociere între gusturi. Profund greşit! Japonezii ştiu de ce!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu