Cutremure

Se tot vorbeşte de cutremure în ultima vreme, aşa că nu am cum să nu-mi amintesc de cele două pe care le-am prins: cel din 1977 şi cel din 1986.
Pe cel din 77 l-am „petrecut” la Sinaia. Eram elev în clasa a zecea şi locuiam împreună cu mama în casa din Calea Codrului. Ea era profesoară la liceu şi în acea zi de 4 martie avea ore la seral, deci venea acasă destul de târziu. Îmi amintesc că stăteam în camera mea, la birou, afundat într-un fotoliu cu speteaza foarte înaltă şi citeam. Am auzit uşa la sufragerie, am auzit-o pe mama spunând „bună seara”, i-am răspuns, apoi ea a mers direct către bucătărie. Ca să ajungă acolo, trebuia să treacă printr-un fel de vestibul, aflat chiar în spatele meu. Din el puteai intra şi în bucătărie şi în baie şi în camera mea. Am auzit paşii mamei în acel vestibul şi m-am întrebat dacă intră la mine în cameră ca să vadă ce fac, aşa că am ascuns cartea sub un caiet studenţesc în care scriam pentru matematică. Şi, chiar în acea secundă, a început cutremurul.

Nu mai trecusem prin aşa ceva, prin urmare n-am realizat ce se petrece. Am avut, însă, cea mai înfricoşătoare viziune din toţi cei 17 ai ai mei: am văzut-o pe mama, care intrase fără să o aud la mine în cameră şi acum zgâlţâia fotoliul meu cu o forţă urieşească. Asta a ţinut două secunde interminabile, dar apoi am auzit-o strigând dinspre bucătărie: „Cutremur!”. Am ieşit, ea tocmai dădea să între la mine, m-a apucat de mână şi am fugit afară, pe terasă. Am văzut un fel de fulgere deasupra oraşului, nu ştiu exact ce-or fi fost, apoi totul s-a liniştit.
După o vreme, mama a comentat: „vezi, ne credem noi foarte grozavi, dar vine deodată o natură şi...”
Cutremurul din 86 a fost mai mic, însă m-a zgâlţâit parcă mai tare decât cel din 77. Eram cu Luminiţa, soţia mea, la nişte prieteni din Moreni: Răzvan şi Nataşa. Ea era colegă la liceu cu Luminiţa, iar el era inginer la o uzina uriaşă - parcă Hidromecanica îi zicea. Mergeam des pe la ei, beam o bere cu Răzvan, povesteam şi, mai mereu, ne uitam la filme, pentru că ei aveau „video”. Ştiu că am văzut în seara aia filmul „Comando” cu Schwarzenegger - ăla în care omoară el singur vreo câteva sute de oameni şi la sfârşit îşi salvează fetiţa din ghearele unuia Bennett, căruia îi înfige o ţeavă în stomac. Ţeava aia îl traversează complet pe săracul om şi se oprește într-o conductă cu aburi, care încep să iasă direct din Benett, ceea ce-i prilejuieşte lui Arnold cea mai cretină replică a tuturor timpurilor: „Let off some steam, Bennett!”. Uite aici
Dar n-am mai apucat să râd de replica aia cât aş fi vrut, că a început cutremurul. Ne-am băgat toţi pe sub diverse tocuri de uşi şi am aşteptat să se termine. Mie mi s-a părut că a ţinut vreo oră, dar exageram, desigur. Apoi am ieşit în stradă, am stat pe-acolo cât am stat, după care ne-am întors înăuntru.