În vremea când locuiam la Sinaia împreună cu soția mea, Luminița, în fiecare duminică mergeam la Mănăstire pentru Liturghie. A fost perioada cea mai intens religioasă din viață mea, din punct de vedere tehnic, dacă-mi este permis să mă exprim așa. Adică spuneam rugăciunile seara și dimineața, mergeam la slujbe, țineam posturile. Țin minte că într-un an chiar am ținut postul Paștelui și apoi și pe cel al Crăciunului, așa cum scrie la canon.
Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce fac asta, cred că nu aș fi știut ce să-i răspund fără să întru în conflict cu mine însumi. Nu eram și nu sunt un credincios habotnic, din cei care dacă într-o zi de vineri au înghițit din eroare un bob de mazăre fiert în unt, se duc și fac zece mii de mătănii în curtea bisericii. Făceam asta doar așa, pentru că le făcea și Luminița, pentru că le făceau și unii dintre amicii mei și, mai cu seamă, pentru că citisem foarte multă literatură „de specialitate”. Am ajuns până acolo încât m-am dus într-o zi la școală și, la ora de dirigenție, le-am dat elevilor un „extemporal” în care întâi le povesteam despre isprăvile unui călător și apoi le ceream să dea niște explicații faptelor comise de el, care erau absurde din toate punctele de vedere mai puțin cel creștin ortodox. Introducerea suna cam așa:
Într-o zi, la casa unor tineri a poposit un călător și i-a rugat să îl primească peste noapte. Ei, buni creștini fiind, l-au primit, l-au omenit cum se cuvine și i-au dat ca să doarmă patul cel mai bun. Noaptea, călătorul s-a sculat, s-a dus tiptil, a luat copilul nou născut al celor doi tineri și a plecat cu el. Când a ajuns mai departe de casă, l-a omorât, apoi și-a văzut de drum.
Astăzi nu mai țin mine cu lux de amănunte acea poveste, dar știu că după omorârea copilului, călătorul s-a mai dus la o familie, l-au primit și aceia, iar el noaptea le-a dat foc la casă. Și a mai făcut câteva astfel de lucruri, dar Dumnezeu nu numai că nu l-a pedepsit, ba l-a mai și lăudat.
Sigur că elevii mei citeau chestiile astea cu ochi înspăimântați și gândindu-se că am luat-o razna. Răspunsurile lor au fost tot unul și unul, capodopere de inventivitate uneori, dar nimeni nu se gândea la „soluția” pe care urma să le-o dau eu, care luasem întreaga tărășenie dintr-o carte de învățătură creștină. Soluția era așa: călătorul era de fapt trimisul lui Dumnezeu, copilul omorât de el urma să devină un mare criminal, care ar fi căsăpit zeci de oameni. Aia cu incendierea nu mai știu ce explicație avea, dar era cumva în același registru. Iar ideea generală era că oamenii, citind trebușoarele astea, ar trebui să realizeze că numai Dumnezeu știe ce urmează să se întâmple și de multe ori el împiedică grozăvii viitoare prin metode care nouă ni se par fioroase. Ceva de genul „necunoscute sunt căile Domnului”.
Nu știu nici azi câtă lume poate să înghită așa ceva. Dar deh, grădina lui Dumnezeu este mare.
Și, cum ziceam, mergeam în fiecare duminică la Liturghie cu Luminița. Plecam pe jos și coboram din Calea Codrului până la Mănăstire. Pe drum, discutam lucruri mai mult sau mai puțin înalte, pe un ton prietenesc. După Liturghie, o luam către casă, urcând dealurile Furnicii și, invariabil, ne certam. Dar nu oricum, ci rău. Atât de rău uneori, încât eu nu mai mergeam acasă ci mă înfundam prin câte un bar și îmi potoleam acolo nervii.
Ei bine, amândoi puneam aceste întâmplări pe seama intervenției mizerabilului de diavol, care era nemulțumit de faptul că mergem la biserică.
Astăzi nu mai țin mine cu lux de amănunte acea poveste, dar știu că după omorârea copilului, călătorul s-a mai dus la o familie, l-au primit și aceia, iar el noaptea le-a dat foc la casă. Și a mai făcut câteva astfel de lucruri, dar Dumnezeu nu numai că nu l-a pedepsit, ba l-a mai și lăudat.
Sigur că elevii mei citeau chestiile astea cu ochi înspăimântați și gândindu-se că am luat-o razna. Răspunsurile lor au fost tot unul și unul, capodopere de inventivitate uneori, dar nimeni nu se gândea la „soluția” pe care urma să le-o dau eu, care luasem întreaga tărășenie dintr-o carte de învățătură creștină. Soluția era așa: călătorul era de fapt trimisul lui Dumnezeu, copilul omorât de el urma să devină un mare criminal, care ar fi căsăpit zeci de oameni. Aia cu incendierea nu mai știu ce explicație avea, dar era cumva în același registru. Iar ideea generală era că oamenii, citind trebușoarele astea, ar trebui să realizeze că numai Dumnezeu știe ce urmează să se întâmple și de multe ori el împiedică grozăvii viitoare prin metode care nouă ni se par fioroase. Ceva de genul „necunoscute sunt căile Domnului”.
Nu știu nici azi câtă lume poate să înghită așa ceva. Dar deh, grădina lui Dumnezeu este mare.
Și, cum ziceam, mergeam în fiecare duminică la Liturghie cu Luminița. Plecam pe jos și coboram din Calea Codrului până la Mănăstire. Pe drum, discutam lucruri mai mult sau mai puțin înalte, pe un ton prietenesc. După Liturghie, o luam către casă, urcând dealurile Furnicii și, invariabil, ne certam. Dar nu oricum, ci rău. Atât de rău uneori, încât eu nu mai mergeam acasă ci mă înfundam prin câte un bar și îmi potoleam acolo nervii.
Ei bine, amândoi puneam aceste întâmplări pe seama intervenției mizerabilului de diavol, care era nemulțumit de faptul că mergem la biserică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu