Azi dimineaţă, în timp ce plimbam căţelul, m-am uitat către geamurile apartamentului nostru şi, tocmai în acea secundă, în dormitor lumina s-a stins. Am văzut-o cu ochii minţii pe Maria întinzând mânuţa către comutator, apăsând clapa şi apoi ieşind în sufragerie. Un fapt banal, pe care de cele mai multe ori nu-l înregistrăm sau nici măcar nu-l observăm. Dar în dimineaţa asta am avut înţelegerea faptului că acolo, în apartament, s-a petrecut ceva irepetabil, unul dintre sutele de miliarde de lucruri mici care se petrec în fiecare clipă şi care nu se vor repeta niciodată.
Chiar dacă mâine Maria va stinge din nou lumina şi va ieşi în sufragerie, felul în care o va face va fi diferit. Poate va fi altfel îmbrăcată, poate va zâmbi, poate firele cele lungi din părul pe care nu vrea să-l tundă vor fi altfel aranjate sau încâlcite. Poate gândul ei, în acea secundă va fi la altceva decât a fost azi dimineaţă. Poziţiile păsărilor care vor trece pe deasupra noastră vor fi cu totul altele. În junglă, leul care azi dimineaţă, în timp ce Maria stingea lumina, se furişa după o pradă, mâine se va întinde în somn. Niciodată arhitectura unei clipe nu se va putea repeta, măcar şi pentru că în fiecare clipă mor şi se nasc fiinţe. Un singur purice omorât de o pisică în timp ce-şi spală blana este de ajuns ca tot ce a fost până în clipa dispariţiei lui să devină irepetabil.
Şi mi s-a mai arătat ceva, privind cum se stinge lumina în dormitor. Am înţeles dintr-odată că Maria a crescut, că poate să stingă singură lumina, că nu-i mai e frică să rămână singură în casă, că ştie ce trebuie să facă. Nici nu ştiu când au trecut anii, am uitat să mă gândesc la clipele în care fetiţa mea era mică mică de tot, nu ştia nici să vorbească, stăteam lângă ea şi mi-era frică să nu apară ceva la care să nu ştiu cum să reacţionez. Şi acum, iată, stinge lumina, îşi alege hăinuţele, merge la şcoală, vorbeşte cu colegii ei şi îi influenţează - după cum şi ei pe ea - cu alte cuvinte, joacă deja un rol în spectacolul infinit al schimbării permanente.
 |
Chiar dacă mâine Maria va stinge din nou lumina şi va ieşi în sufragerie, felul în care o va face va fi diferit. Poate va fi altfel îmbrăcată, poate va zâmbi, poate firele cele lungi din părul pe care nu vrea să-l tundă vor fi altfel aranjate sau încâlcite. Poate gândul ei, în acea secundă va fi la altceva decât a fost azi dimineaţă. Poziţiile păsărilor care vor trece pe deasupra noastră vor fi cu totul altele. În junglă, leul care azi dimineaţă, în timp ce Maria stingea lumina, se furişa după o pradă, mâine se va întinde în somn. Niciodată arhitectura unei clipe nu se va putea repeta, măcar şi pentru că în fiecare clipă mor şi se nasc fiinţe. Un singur purice omorât de o pisică în timp ce-şi spală blana este de ajuns ca tot ce a fost până în clipa dispariţiei lui să devină irepetabil.
Şi mi s-a mai arătat ceva, privind cum se stinge lumina în dormitor. Am înţeles dintr-odată că Maria a crescut, că poate să stingă singură lumina, că nu-i mai e frică să rămână singură în casă, că ştie ce trebuie să facă. Nici nu ştiu când au trecut anii, am uitat să mă gândesc la clipele în care fetiţa mea era mică mică de tot, nu ştia nici să vorbească, stăteam lângă ea şi mi-era frică să nu apară ceva la care să nu ştiu cum să reacţionez. Şi acum, iată, stinge lumina, îşi alege hăinuţele, merge la şcoală, vorbeşte cu colegii ei şi îi influenţează - după cum şi ei pe ea - cu alte cuvinte, joacă deja un rol în spectacolul infinit al schimbării permanente.
Fiecare lumina pe care o sting astia micii e a noastra. Asta e tristetea si bucuria mea. Si a ta.
RăspundețiȘtergere