Ajung să cred că lumea se îndreaptă spre extincția artelor, care vor fi înlocuite cât de curând cu manifestări ale virtuozității. Ce vreau să zic, este că observ un interes tot mai scăzut pentru calitate, pentru interpretare, pentru măiestrie. Publicul este atras de cu totul altceva: de creatorul de artă, văzut ca un fel de competitor pentru intrarea în Cartea Recordurilor.
Sa luăm, de exemplu, dansul. Poate cineva să-mi spună repede câteva nume de balerini? Cred că din zece oameni dacă știe careva un nume. În schimb, fac pariu că din aceiași zece, 8 au auzit de Lord of the Dance și de șeful trupei, Michael Flatley. Ce fac tipii ăștia? Se sincronizează, aia fac. Vin cu 5o de oameni care bat cu tocurile în podele toți odată, la marele fix. Ah, mai fac ceva: dansează cu mâinile pe lângă corp. Bun, deci dansul clasic, baletul, nu mai interesează, este înlocuit, treptat, de forme moderne, în care accentul se pune pe sincronizare și pe acrobație.
Sa luăm, de exemplu, dansul. Poate cineva să-mi spună repede câteva nume de balerini? Cred că din zece oameni dacă știe careva un nume. În schimb, fac pariu că din aceiași zece, 8 au auzit de Lord of the Dance și de șeful trupei, Michael Flatley. Ce fac tipii ăștia? Se sincronizează, aia fac. Vin cu 5o de oameni care bat cu tocurile în podele toți odată, la marele fix. Ah, mai fac ceva: dansează cu mâinile pe lângă corp. Bun, deci dansul clasic, baletul, nu mai interesează, este înlocuit, treptat, de forme moderne, în care accentul se pune pe sincronizare și pe acrobație.
La fel în pictură. Dacă aș întreba, n-ar ști nimeni să-mi spună numele câtorva pictori în viață, dintre cei mari. Dar absolut oricine își va aminti că a văzut la televizor un puști de 6 sau 8 ani care pictează atât de bine, încât vinde tablouri în neștire și le-a cumpărat deja părinților un căsoi de nu știu câte sute de mii de lire sterline. Așadar, accentul cade tot pe spectaculos, pe ieșit din comun, nu pe calitate. Pentru că puștiul ăla pictează imitând ce vede prin site-uri de artă. E un foarte bun imitator precoce.
In sfârșit, muzica. Dacă îmi spune cineva un singur nume de compozitor de muzică adevărată (nu, nu manele, nu ușoară, nu căcățișuri folk, ci cultă), îl slugăresc pe gratis timp de un an. Ar trebui să am un ghinion formidabil să-l întreb exact pe unul care știe. Însă mai fac un pariu: 9 din 10 mi-ar răspunde rapid la întrebarea „cine e cel mai rapid pianist din lume?” Pentru că mai nou, asta contează: să fii rapid. A apărut un oarecare Havasi care a bătut într-o clapă de pian de nu știu câte ori într-o secundă. Așadar, nu mai contează ce cânți, cum cânți: totul e să fii rapid. Acest Havasi s-a antrenat în neștire, plus că a făcut și un sport sângeros - karate sau ceva înrudit și acum dă spectacole de pian. Am ascultat și eu muzica lui. Este aproape de ZERO: multă lume, coruri, lumini, un crescendo continuu care place auditoriului pentru că îi dă senzația că urmează să se întâmple ceva și karatistul Havasi bătând în clape cu cea mai mare viteză de care este capabil. Când se sfârșește acel crescendo, urmează o liniște, note simple, melodioase, din care începe să se contureze următorul crescendo. Asta e păcăleala și lumea o înghite pe nerăsuflate.
Ne aflăm aici datorită faptului că artele au ajuns să depindă de cei cu bani și de televiziuni. Unul care cânta dumnezeiește din Beethoven este eventual promovat pe canale de nișă, cum ar fi Arte sau Mezzo, în schimb cel care face ca sifonul în timp ce dansează în mâini este imediat adus la emisiunile alea cu „Frizerii au talent” și urmărit de toată planeta.
Ne aflăm aici datorită faptului că artele au ajuns să depindă de cei cu bani și de televiziuni. Unul care cânta dumnezeiește din Beethoven este eventual promovat pe canale de nișă, cum ar fi Arte sau Mezzo, în schimb cel care face ca sifonul în timp ce dansează în mâini este imediat adus la emisiunile alea cu „Frizerii au talent” și urmărit de toată planeta.
O fi bine? O fi rău? Lansez și eu această interogație filosofică pe care am cules-o de la Costică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu