Bitter

Recitind povestea beţiilor lui Jack London, mi-am amintit de prima mea beţie, care cred că a avut loc când aveam 15-16 ani. Pe vremea aia locuiam cu mama la părinţii ei - Busea şi Bunelu. Adică mama şi tata nu mai stăteau împreună şi eu m-am dus cu mama. Nu am aflat niciodată cum s-au petrecut lucrurile cu despărţirea asta. Un divorţ oficial nu s-a produs, aşa că nu ştiu de ce am mers la mama. Probabil că a fost o înţelegere între ei şi eu am făcut obiectul negocierii. Mă rog, cum a fost, a fost.
Problema mea fusese pierderea vechii găşti. Îmi închipuisem că la noua adresă nu voi găsi o alta şi fusesem foarte nefericit. Numai că lucrurile luaseră o întorsătură favorabilă şi noua mea gaşcă mă făcuse s-o uit cu desăvârşire pe cea veche.

Ei bine, în acel an, gaşca sărbătorea Anul Nou reunită. Nici nu concepeam să nu merg şi eu. Apăruse un băiat nou, pe nume Cornel, care a organizat totul la el acasă. Am avut probleme serioase cu mama, dar până la urmă m-a lăsat să merg, cu condiţia ca după ora 12 să vin imediat acasă. Am acceptat, spăşit, dar în sinea mea ştiam că nu o să mă ţin de cuvânt. Mi se părea fascinant să ajungi acasă în zori, după o noapte petrecută cu prietenii. Aşa că m-am dus la Cornel cu toţi ceilalţi. Am cumpărat două sticle de Bitter - o chestie roşie şi amară care nu ştiu din ce naiba se făcea şi cred că am dus şi nişte salată de boeuf făcută de mama.
Când am ajuns şi am văzut zecile de sticle înşiruite pe masă, frigiderul ochi şi cada plină cu bere, m-am gândit că o să fie o noapte straşnică. Mai băusem eu una-alta până atunci, dar întotdeauna în cantităţi insignifiante. Aşa că l-am întrebat pe Cornel dacă o să fim noi în stare să bem tot ce era acolo. Tipul, care era cu vreo 4-5 ani mai mare ca mine, avea experienţă serioasă în ce priveşte chefurile şi beţiile. Şi mi-a explicat următoarea strategie năucitoare: dacă vrei să bei fără să te îmbeţi, tot ce trebuie să faci este ca înainte de a trece la fapte, să înghiţi o linguriţă de ulei. Cum funcţionează treaba asta? Fiţi numai atenţi. Indiferent câtă băutură bagi în tine, uleiul respectiv se ridică deasupra ei, formând o peliculă. Rolul peliculei este de a împiedica aburii alcoolului să se urce la creier. Simplu, nu? Aşadar, burta omului e ca un fel de butoiaş în care intră băutura, aburii ei se ridică spre creier, iar omul se îmbată. Ca să fentezi, pui ulei în butoiaş şi aburii nu mai au cum să treacă. Fabulos!
Ei bine, eu nu am luat acea linguriţă de ulei, nu neapărat pentru că mi se părea scârbos, cât pentru că întreaga teorie mi se părea ridicolă. Am băut diverse licori, le-am amestecat în diverse moduri, după care tot ce-mi amintesc e că mă găseam în cada de baie, cineva mă stropea cu apă rece şi altcineva îmi storcea lămâie pe gât. Parcă m-aş vedea de undeva de deasupra, nu ştiu cum să zic. Îmi mai aduc aminte că după ce am ieşit din cadă, fleaşcă bineînţeles, am constatat că totul se învârte în jurul meu. Nu ştiu cât a durat asta, nu ştiu cum am ajuns acasă, nu ştiu ce a zis mama. Ştiu doar că n-am mai băut ani şi ani de zile din poşirca numită Bitter.