Marele profesor

Când eram copil, avea tata în biblioteca fel de fel de cărţi de medicină, multe dintre ele cu poze. Ţin minte că le răsfoiam cu mult interes şi căutam în ele tot ce putea să fie mai monstruos. Am văzut, astfel, într-un atlas de dermatologie, imagini care mi-au rămas întipărite în memorie, pe care e suficient să închid ochii şi să mă gândesc la ele, ca să le revăd cu multă claritate. Nu ştiu dacă a fost bine, poate că tata se gândea că dacă văd pozele alea, mă scap de pofta mea bizară de a vedea lucruri fioroase.
Acum, când Maria ţine morţiş să îi arăt pe internet diverse lucruri îngrozitoare despre care aude vorbindu-se la şcoală, mă gândesc că e vorba de o înclinaţie firească a copiilor. În orice caz, la mine a fost ceva mai deosebit. Anume, după ce m-am îngrozit privind planşele cu boli de piele, mi-a intrat în cap că am psoriazis. Eram absolut convins că am coatele acoperite cu pete roşii şi că în curând corpul meu va arăta ca şi cum ar fi opărit. Atât de mult tapaj am făcut pe chestia asta, încât tata, săracul, a aranjat să merg la un dermatolog. Asta se întâmpla la Constanţa. Eram la mare şi într-o zi ne-am dus la Spitalul Judeţean, la marele profesor "nu mai ştiu cum". Era lume acolo mai multă decât pe plajă, abia puteai respira. Nici vorbă de programare, sau chiar dacă va fi fost, nu o mai respecta nimeni. Tata a făcut ce-a făcut şi a ajuns în preajma uşii, cu mine de mână. Toţi cei din jur ne priveau fioros, pentru că fiecare dintre ei ştia exact când îi vine rândul să intre, iar noi eram nişte intruşi. Când uşa s-a deschis, tata i-a dat un umăr unuia dintre cei care se îmbulzeau şi a reuşit să intre, trăgându-mă şi pe mine. Oricum, eram veniţi cu pilă de la fratele lui tata, pe care îl cunoştea toată lumea, pentru că era, cred, şeful farmaciei din spital.
Am stat înăuntru cam un minut. Marele profesor şi-a trecut degetele prin părul meu şi s-a uitat pe-acolo cu o lupă, apoi s-a uitat la coate şi a zis : "Copilul n-are nimic, mergeţi acasă liniştiţi". Şi duşi am fost.