In sfarsit, Capcaunul Cumsecade face niste dezvaluiri picante despre diversi prim ministri, presedinti si personaje politice cu care a avut de-a face pe cand era ministru de extene. Interviul a aparut in Adevarul si face TOTI BANII. Iata un fragment, in care apare Liderul Regional, Reperul Moral, Salvatorul Romaniei si, in cele din urma, Victima Serviciilor - ma refer, desigur, la Emil Constantinescu:
Adevarul: Domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au
fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi
pro-NATO.
Plesu: Mă
declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă
simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care
domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu
pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine
Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la
Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al
Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor
ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă,
asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam
consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam
părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului
Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă
bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie
între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de
ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a
făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un
„monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste
telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la
o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă
un telefon - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu'
Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform
prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine
când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu
m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO,
că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa
asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în
apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea
aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin.
„Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma
discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti.
Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament
faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul. Mă fac de
râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie:
demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord
să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna
Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un
nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin
urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă
consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De
altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti",
care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era,
pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu
dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu