Un câine fraier

Dau ăștia la televizor cât e ziua de lungă cazul unui câine japonez care stă de două luni într-o stație de autobuz și îți așteaptă stăpânul. L-am vazut și eu, e drăguț, flocos, are o privire inteligentă. Mai mult: stă să-l maângâi, primește mâncare de la oricine, dar nu se clintește din loc. La venirea în stație a oricărui autobuz, tresare, probabil în speranța că îi va sosi stăpânul care l-a abandonat.

Toată lumea ştie că unii câini sunt atât de iubitori încât fac fel de fel de scene impresionante. Unii stau pe mormântul stăpânului până mor, alţii se întorc acasă de la mii de kilometri şi multe alte chestii asemănătoare, numai bune pentru uzul doamnelor şi domnişoarelor sensibile. Aşadar, la ce bun să dai din oră în oră aşa ceva? Evident, scopul este să impresionezi publicul. Oamenii să comenteze, să-şi povestească unul altuia faza, apoi să filosofeze dând din cap şi oftând: "ia uite, un câine e mai bun decât un om". Şi de-aici să ajungă invariabil la versurile alea idioate cu "Din bucata mea de pâine/ Am crescut un om şi-un câine".
Mă întreb acum: ar vrea cineva ca oamenii să se comporte asemeni acestui câine japonez? Vrea cineva să fie atât de îndrăgostit de o altă persoană, încât dacă aceea dispare să nu mai fie bun de nimic, eventual să stea neclintit într-un loc, aşteptând-o, până când moare de tristeţe? Dacă cineva face asta, nu cumva îl considerăm puţin cam nebun? Sigur, sunt cazuri de oameni care se comportă precum câinele japonez. Dar cine ar vrea să fie ca ei? Noi cu toţii dorim să rămânem nişte oameni normali, obişnuiţi, nu să devenim eroi de genul ăsta. În fond, ce iubire e aia care te face, când pierzi obiectul ei, să nu-ţi mai trebuiască nimic altceva, nici măcar viaţa?
Ia să mergem printre români şi să-i întrebăm: "E normal ce face câinele japonez?" Pun pariu că mulţi de tot ar spune că e vorba de un câine fraier. Adică roieşte lumea în jurul lui, se întrec japonezii să-i dea de mâncare şi ar vrea să-l ia acasă unde să-l crească în puf, dar el o ţine pe-a lui: "Eu îl vreau pe tipul care m-a abandonat în staţia asta de autobuz".
Dacă un om ar face aşa ceva, refuzând orice variantă de mai bine pentru că vrea să fie cu cineva care l-a abandonat, cred că mulţi dintre noi l-ar considera puţin atins. Cel puţin eu aşa aş face, chiar dacă ştiu bine că tot felul de iubitori de iubire câinească m-ar acuza că nu înţeleg profunzimile sufleteşti implicate în aceste chestiuni, că sunt incapabil de sentimente etc. Aşa e, nu vă mai osteniţi: recunosc că nu înţeleg nimic şi tot ce mai vreţi voi.