Trezire
Demult îmi părea viaţa o pădure uitată cu lungi ecouri fără sfârşit şi cu un trist foşnet de frunze cenuşii, căzute. Ecourile – prelungiri de gând ce nu-şi găsesc pământ de rod; foşnetul: visul mort după o scăpărare în întuneric.
Mai ieri a înverzit primul copac în mijlocul pădurii cu reflexe cenuşii, în inima întunericului... şi n-a pătruns doar soarele la el: simţisem poate gândul ce mi-a fost ascuns mai mulţi ani în privirea iubită.
Joi 14 IV 1955
Bucureşti
Oare suntem predestinaţi unii altora?
Mai ieri a înverzit primul copac în mijlocul pădurii cu reflexe cenuşii, în inima întunericului... şi n-a pătruns doar soarele la el: simţisem poate gândul ce mi-a fost ascuns mai mulţi ani în privirea iubită.
Joi 14 IV 1955
Bucureşti
Oare suntem predestinaţi unii altora?
Noptile...
De când mi-am găsit izvorul vieţii, nopţile vin să-mi lumineze cele mai ascunse gânduri.
Gândisem că poate visul ce încerc să-l trăiesc te va trezi şi pe tine. Am încercat să-l adorm. La ce bun să-ţi sperie seninătatea. Vreau să strâng toţi norii cerului şi să-mi clădească scara pe care să urcăm împreună. Ţie să-ţi uşureze drumul către înălţimi – mie să-mi dea fulgerul cu care să-ţi luminez infinitul sufletului. Ţie să-ţi deschidă drumul alb al stelelor mie să-mi dea întunecarea să le acopăr. E poate în acest drum dorinţa de a fi singură călăuză a unui suflet pe care-l vreau al meu.
Vom învaţă împreună drumul infinitului, taina colţurilor de cer şi beţia pe care ţi-o dă gândul unui prieten. Nu vom fi singuri: nouă ne va vorbi chiar şi tăcerea. Vreau să-mi spui „ce bine e aşa” când mâna mea se odihneşte în părul tău; vreau să moară fiecare clipă ce nu ne apropie şi vreau taina ce ne leagă să n-o destăinuim decât nopţilor: ele vin să lumineze cele mai ascunse gânduri şi tu ai vedea că în toate răsai.
Nopţile... Nopţilor să le facem un imn.
Gândisem că poate visul ce încerc să-l trăiesc te va trezi şi pe tine. Am încercat să-l adorm. La ce bun să-ţi sperie seninătatea. Vreau să strâng toţi norii cerului şi să-mi clădească scara pe care să urcăm împreună. Ţie să-ţi uşureze drumul către înălţimi – mie să-mi dea fulgerul cu care să-ţi luminez infinitul sufletului. Ţie să-ţi deschidă drumul alb al stelelor mie să-mi dea întunecarea să le acopăr. E poate în acest drum dorinţa de a fi singură călăuză a unui suflet pe care-l vreau al meu.
Vom învaţă împreună drumul infinitului, taina colţurilor de cer şi beţia pe care ţi-o dă gândul unui prieten. Nu vom fi singuri: nouă ne va vorbi chiar şi tăcerea. Vreau să-mi spui „ce bine e aşa” când mâna mea se odihneşte în părul tău; vreau să moară fiecare clipă ce nu ne apropie şi vreau taina ce ne leagă să n-o destăinuim decât nopţilor: ele vin să lumineze cele mai ascunse gânduri şi tu ai vedea că în toate răsai.
Nopţile... Nopţilor să le facem un imn.
Tot pentru tine. 15.IV.55
Biserica
Se adunaseră mulţi să-şi împărtăşească taina, să-şi dezvăluie dorinţa şi să-şi lumineze calea gândului. Am intrat şi eu să aprind o lumânare în casa marelui ziditor. Şi nu l-am întrebat nimic. Mă copleşea înţelepciunea lui tăcută pe care o întâlneşti în graţia bradului ce sprijină cerul ca şi în timida răsărire a firului de iarbă. Să mă răzvrătesc împotrivă-i? Bradul mi-ar părea pipernicit şi firul de iarbă nu l-aş mai vedea. Dar iată că aici te-am găsit pe tine şi azi mă pot răzvrăti: vreau nemurirea căci azi simt că în mine se ascunde o mare parte din fericirea ziditorului, azi simt că sprijin cerul cu timiditatea firului de iarbă. Şi parcă infinitul e al meu.
16 IV 1955
Fulgi
Răsăriseră odată cu primăvara mai proaspeţi şi mai înalţi – brazii munţilor cenuşii. Căpătaseră parcă tăria pietrei din care creşteau şi încercau să prelungească piscurile. Se întreceau cu cântul izvorului foşnind sub mâna mângâietoare a noului anotimp. Aşteptam să-i aud vorbind - aşa se frământau la vederea păsărilor ce creşteau cu răsăritul...
Între brazi păsări şi cer, pluteam cu gândul regăsindu-te peste tot. Fremătam auzindu-le tânguirea, tresăream simţind cum aripile bat văzduhul, împietream privind răsăritul: în tânguire e glasul anilor tăi trecuţi, în aripi e gândul ce-l înalţi spre depărtări, în răsărit e viaţa pe care ţi-o închin.
Nu ştiu cât am visat: leneşi se aştern fulgi peste toate înălţimile din jur: brazii au murit, fâlfăitul aripilor a împietrit – răsăritul îl văd cenuşiu.
Şi astea toate pentru că nu eşti aici.
Se adunaseră mulţi să-şi împărtăşească taina, să-şi dezvăluie dorinţa şi să-şi lumineze calea gândului. Am intrat şi eu să aprind o lumânare în casa marelui ziditor. Şi nu l-am întrebat nimic. Mă copleşea înţelepciunea lui tăcută pe care o întâlneşti în graţia bradului ce sprijină cerul ca şi în timida răsărire a firului de iarbă. Să mă răzvrătesc împotrivă-i? Bradul mi-ar părea pipernicit şi firul de iarbă nu l-aş mai vedea. Dar iată că aici te-am găsit pe tine şi azi mă pot răzvrăti: vreau nemurirea căci azi simt că în mine se ascunde o mare parte din fericirea ziditorului, azi simt că sprijin cerul cu timiditatea firului de iarbă. Şi parcă infinitul e al meu.
16 IV 1955
Fulgi
Răsăriseră odată cu primăvara mai proaspeţi şi mai înalţi – brazii munţilor cenuşii. Căpătaseră parcă tăria pietrei din care creşteau şi încercau să prelungească piscurile. Se întreceau cu cântul izvorului foşnind sub mâna mângâietoare a noului anotimp. Aşteptam să-i aud vorbind - aşa se frământau la vederea păsărilor ce creşteau cu răsăritul...
Între brazi păsări şi cer, pluteam cu gândul regăsindu-te peste tot. Fremătam auzindu-le tânguirea, tresăream simţind cum aripile bat văzduhul, împietream privind răsăritul: în tânguire e glasul anilor tăi trecuţi, în aripi e gândul ce-l înalţi spre depărtări, în răsărit e viaţa pe care ţi-o închin.
Nu ştiu cât am visat: leneşi se aştern fulgi peste toate înălţimile din jur: brazii au murit, fâlfăitul aripilor a împietrit – răsăritul îl văd cenuşiu.
Şi astea toate pentru că nu eşti aici.
17 IV 55
Ție
Visasem iarăşi pădurea în care tăcerea creşte până şi-n umbra frunzelor. Nu mai erai cu mine şi viaţa împietrise. Vântul încremenise alături de intrarea unei grote. Muzica mişcării leneşe a norilor tăcuse. Noaptea îşi stinsese luminile stelelor ce deveniseră licăriri tăcute. Undeva văzduhul ascundea încremenit ţipătul unui cocor. Îl ascultasem cândva împreună.
Treceam prin toate singură: tăcerea pădurii mă durea; umbra frunzelor îmi apăsa umerii; greutatea vântului împietrit o simţeam în gânduri. Şi lenea norilor, din care dorisem odată să fac o scară, mă împiedica să-i clădesc. I-am dat la o parte alungându-i spre a aprinde iar stelele.
Dar nici la lumina lor nu te-am găsit. Mă simţisem risipită, suferinţa te împarte în mii de fărâme. Dispăruse timpul, dispăruse întinderea, dispăruse conştiinţa existenţei. Aşa îmi va părea viaţa şi atunci când aş înţelege că nu poţi să-mi răspunzi. În ziua aceea aş dori moartea care e rece numai atunci când nu e întovărăşită de iubire.
18 IV 1955
Azi am fost f. tristă
Pustiul
Străbăteam de multă vreme un ţinut ciudat. Când munţii puneau stavile orizontului, ridicându-se până la cer, când zarea se întindea limpede până la hotarele văzduhului. Şi asta parcă în acelaşi timp. Îmi rămânea necunoscută taina acestei privelişti şi singurătatea nu-mi îngăduia să întreb nimic.
Deasupra mea au fâlfăit aripile unui corb.
-„Spune-mi, corbule, cât e de mers până la munţii din zare”
-„N-am învăţat să număr încă vremea. Anii îmi sunt puţini şi încă până la două sute mai am!”
Şi-n clipă aceea timpul mi se-nfatișă în hainele cenuşii ale anotimpului toamnei. Am împietrit privindu-i chipul: avea mii de ochi şi printre aceştia doi semănau cu privirea ta melancolică. I-am cerut vremii să mi-i dăruiască. N-a vrut, căci în chipul ei stăteau ascunşi tremurând şi ochii mei.
Totuşi trebuie să rămânem sclavii vremii, m-am gândit – încercând să pornesc spre orizontul ce acum era întunecat de nori negri. Purtam povara pustiului vieţii fără tine. N-am putut să te răpesc vremii şi să străbatem amândoi drumurile infinitului, cum n-am putut să mă desprind nici eu de ea.
Mergând, drumul se înzăpezi şi în locul munţilor se întindea limpede punctul orizontului ce acum se îndepărta cu cât mă apropiam de el. Şi eram singură şi viaţa îmi părea asemenea pustiului din jur.
19 IV 1955
Dimineţile
Dimineţile aduc totdeauna impresia de viaţă nouă. Visurile nopţii venite să împlinească întâmplările zilei au darul să şteargă orice gând dureros.
Mie dimineaţă îmi aduce însă durerea convingerii că “azi” scade cu câteva ore timpul ce ni l-a hărăzit viaţa. Chiar dacă nu sunt cu tine am fericirea conştiinţei că exişti şi te pot măcar astfel simţi. Mă îngrozeşte apropierea vremii când va muri conştiinţa şi puterea de a simţi viaţa. Nu voi vedea norii fugind, nu voi simţi tremurul frunzei ce înverzeşte şi nu vom trăi împreună răsăritul cu speranţele sale.
Cum putem fugi de tragedia timpului care ne distruge? Numărându-i clipele într-un pustiu fără dimensiuni. Totuşi tragedia dispariţiei nu e întrecută de fericirea de a şti că tu exişti, că existăm împreună. Vrei să înfruntăm fantoma timpului. Ne va ajuta fericirea de a iubi în faţa căreia timpul se opreşte.
Tot pentru tine
20 IV 55
Nu ştiu care sfânt predicase într-o dimineaţă păsărilor unei păduri. În faţa melodiei glasului copacii amuţiseră; frunzele încetară să crească, izvorul îşi împietri muzica şopotului. O ciută numai îşi mângâia cu botul catifeaua puiului ce-i adormise sub priviri.
Sfântul proslăvea armonia pădurii – culorile, formele, mişcarea, uitând duioşia căprioarei.
Adormit la poala copacului de la intrarea peşterii, nu auzeam cântul gândului sfânt. M-a trezit ţipătul unui uliu ce-şi năpustise ghearele asupra puiului de căprioară.
Sfântul dispăruse - pădurea cânta mai departe, izvorul şopotea dulce: încremenirea naturii o înfăptuise gândul meu pentru tine. Tot moartea ne trezeşte.
Treceam prin toate singură: tăcerea pădurii mă durea; umbra frunzelor îmi apăsa umerii; greutatea vântului împietrit o simţeam în gânduri. Şi lenea norilor, din care dorisem odată să fac o scară, mă împiedica să-i clădesc. I-am dat la o parte alungându-i spre a aprinde iar stelele.
Dar nici la lumina lor nu te-am găsit. Mă simţisem risipită, suferinţa te împarte în mii de fărâme. Dispăruse timpul, dispăruse întinderea, dispăruse conştiinţa existenţei. Aşa îmi va părea viaţa şi atunci când aş înţelege că nu poţi să-mi răspunzi. În ziua aceea aş dori moartea care e rece numai atunci când nu e întovărăşită de iubire.
18 IV 1955
Azi am fost f. tristă
Pustiul
Străbăteam de multă vreme un ţinut ciudat. Când munţii puneau stavile orizontului, ridicându-se până la cer, când zarea se întindea limpede până la hotarele văzduhului. Şi asta parcă în acelaşi timp. Îmi rămânea necunoscută taina acestei privelişti şi singurătatea nu-mi îngăduia să întreb nimic.
Deasupra mea au fâlfăit aripile unui corb.
-„Spune-mi, corbule, cât e de mers până la munţii din zare”
-„N-am învăţat să număr încă vremea. Anii îmi sunt puţini şi încă până la două sute mai am!”
Şi-n clipă aceea timpul mi se-nfatișă în hainele cenuşii ale anotimpului toamnei. Am împietrit privindu-i chipul: avea mii de ochi şi printre aceştia doi semănau cu privirea ta melancolică. I-am cerut vremii să mi-i dăruiască. N-a vrut, căci în chipul ei stăteau ascunşi tremurând şi ochii mei.
Totuşi trebuie să rămânem sclavii vremii, m-am gândit – încercând să pornesc spre orizontul ce acum era întunecat de nori negri. Purtam povara pustiului vieţii fără tine. N-am putut să te răpesc vremii şi să străbatem amândoi drumurile infinitului, cum n-am putut să mă desprind nici eu de ea.
Mergând, drumul se înzăpezi şi în locul munţilor se întindea limpede punctul orizontului ce acum se îndepărta cu cât mă apropiam de el. Şi eram singură şi viaţa îmi părea asemenea pustiului din jur.
19 IV 1955
Dimineţile
Dimineţile aduc totdeauna impresia de viaţă nouă. Visurile nopţii venite să împlinească întâmplările zilei au darul să şteargă orice gând dureros.
Mie dimineaţă îmi aduce însă durerea convingerii că “azi” scade cu câteva ore timpul ce ni l-a hărăzit viaţa. Chiar dacă nu sunt cu tine am fericirea conştiinţei că exişti şi te pot măcar astfel simţi. Mă îngrozeşte apropierea vremii când va muri conştiinţa şi puterea de a simţi viaţa. Nu voi vedea norii fugind, nu voi simţi tremurul frunzei ce înverzeşte şi nu vom trăi împreună răsăritul cu speranţele sale.
Cum putem fugi de tragedia timpului care ne distruge? Numărându-i clipele într-un pustiu fără dimensiuni. Totuşi tragedia dispariţiei nu e întrecută de fericirea de a şti că tu exişti, că existăm împreună. Vrei să înfruntăm fantoma timpului. Ne va ajuta fericirea de a iubi în faţa căreia timpul se opreşte.
Tot pentru tine
20 IV 55
Nu ştiu care sfânt predicase într-o dimineaţă păsărilor unei păduri. În faţa melodiei glasului copacii amuţiseră; frunzele încetară să crească, izvorul îşi împietri muzica şopotului. O ciută numai îşi mângâia cu botul catifeaua puiului ce-i adormise sub priviri.
Sfântul proslăvea armonia pădurii – culorile, formele, mişcarea, uitând duioşia căprioarei.
Adormit la poala copacului de la intrarea peşterii, nu auzeam cântul gândului sfânt. M-a trezit ţipătul unui uliu ce-şi năpustise ghearele asupra puiului de căprioară.
Sfântul dispăruse - pădurea cânta mai departe, izvorul şopotea dulce: încremenirea naturii o înfăptuise gândul meu pentru tine. Tot moartea ne trezeşte.
Reproşuri
Când m-am trezit, pădurea înverzise. Era prea târziu să-l rog pe Ziditor să-i oprească înmugurirea. Viaţa prinsese gând în toate colţurile. Ştiam dintr-o poveste că am nimerit în crângul visurilor. Erai şi tu, trist pentru inima care bătea în toate. Nu te teme, sunt visurile mele. Ne-am oprit în faţa stejarului celui bătrân şi l-am rugat să-mi arate cea mai luminoasă cale spre împărăţia morţii. Erai şi tu şi-ai tremurat. Să nu te temi: acolo vom fi mereu împreună... Dar până atunci să ne oprim sub ramurile bătrânului stejar.
22 IV 55
Furtună.....
Azi am desprins câteva frunze din copacul gândurilor mele pentru ţine. Erau cele mai tinere şi mai vii. Le-ai privit nedumerit şi abia atunci am simţit că mă doare lipsa lor.
O strângere de mână. A fost clipa tainicei înţelegeri. Şi atunci furtuna mută – a aruncat departe de mine frunzele disperării. Copacul tot a înverzit.
23 IV 55
Povestea crângului
Am trecut pe lângă un cireş înflorit. În bătaia soarelui, mi-au părut toate stelele adunate pe ramurile lui. M-a ispitit lumina lor şi simţământul că vreau să ţi le dăruiesc m-a năpădit. Am încercat să rup un ram şi atunci a ţipat cerul şi o stea s-a desprins din înmărmurire. Am plâns văzând-o cum cade. Tu nu erai aproape s-o prinzi şi cerul a rămas gol. Am stat sub braţul lui multă vreme privind șerpuirea cărării ce duce la tine. Între pereţii sufletului se zbătea vulturul deznădejdii. Te-au atins aripile lui sau ochii închipuirii te desprind pe șerpuirea cărării? Eşti tu şi porţi în privire lumina stelei ce-a căzut.
Când m-am trezit, pădurea înverzise. Era prea târziu să-l rog pe Ziditor să-i oprească înmugurirea. Viaţa prinsese gând în toate colţurile. Ştiam dintr-o poveste că am nimerit în crângul visurilor. Erai şi tu, trist pentru inima care bătea în toate. Nu te teme, sunt visurile mele. Ne-am oprit în faţa stejarului celui bătrân şi l-am rugat să-mi arate cea mai luminoasă cale spre împărăţia morţii. Erai şi tu şi-ai tremurat. Să nu te temi: acolo vom fi mereu împreună... Dar până atunci să ne oprim sub ramurile bătrânului stejar.
22 IV 55
Furtună.....
Azi am desprins câteva frunze din copacul gândurilor mele pentru ţine. Erau cele mai tinere şi mai vii. Le-ai privit nedumerit şi abia atunci am simţit că mă doare lipsa lor.
O strângere de mână. A fost clipa tainicei înţelegeri. Şi atunci furtuna mută – a aruncat departe de mine frunzele disperării. Copacul tot a înverzit.
23 IV 55
Povestea crângului
Am trecut pe lângă un cireş înflorit. În bătaia soarelui, mi-au părut toate stelele adunate pe ramurile lui. M-a ispitit lumina lor şi simţământul că vreau să ţi le dăruiesc m-a năpădit. Am încercat să rup un ram şi atunci a ţipat cerul şi o stea s-a desprins din înmărmurire. Am plâns văzând-o cum cade. Tu nu erai aproape s-o prinzi şi cerul a rămas gol. Am stat sub braţul lui multă vreme privind șerpuirea cărării ce duce la tine. Între pereţii sufletului se zbătea vulturul deznădejdii. Te-au atins aripile lui sau ochii închipuirii te desprind pe șerpuirea cărării? Eşti tu şi porţi în privire lumina stelei ce-a căzut.
25 IV 55
Te-au atins aripile colosale ale nopții împrumutându-ți ceva din puterea de a străbate înălțimi, de a cuprinde universul. Am stat să te privesc de departe. Dormeai, poate, cu capul pe genunchii mei. Desprins, sufletul stătea să mă privească. Deasupra tremurau stele – prinsesem din tremurul lor ceva. Lângă noi lacul își ascundea adâncurile. Prinseseși ceva din tăcerea lui. Târziu am văzut că în apele lui se odihnesc tremurând stele. Și atunci m-ai sărutat (în gând?)
29.04.55
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu