Un sentiment

Ma tot incearca o dorinta de a face niste lucruri pe care le-am lasat in ne-lucrare. Dar nu oricum, ci cu sentimentul pe care-l aveam cand eram copil si faceam cate un troc cu mama sau chiar cu mine insumi. Mi se intampla uneori sa n-am chef de scoala, pentru ca orele din ziua aia nu ma interesau deloc. Si atunci, mama ma lasa sa stau acasa cu cate o conditie: sa lucrez 20 de probleme la mate, ori sa imi pun la punct caietele nu stiu la ce materii, sau sa citesc ceva din lecturile obligatorii. Acceptam intotdeauna si chiar faceam ce ma angajasem. Apoi, au venit si momentele in care ramaneam acasa fara ca mama sa stie. Stateam acasa si faceam ceva anume, care nu avea cum sa nu fie mai important decat orele de desen tehnic. Si imi inchipuiam scena cu mama venind acasa suparata si incepand sa ma ia la intrebari, la care eu urma sa-i arat ceea ce facusem, mai important decat scoala si ea avea sa se lumineze la fata etc.

Ei bine, ma incearca acel sentiment, demult uitat. Vreau sa fac anumite lucruri in loc de ceea ce fac acum si sa simt raportarea la cineva care are sa se bucure si o sa-mi spuna "bravo, ai facut ce trebuie, mai bine ca ai facut asta si nu cealalta, era importanta si cealalta, faptul ca nu ai facut-o are niste consecinte nu tocmai placute, insa esti exonerat de orice vina, pentru ca ai facut ceva mult mai important". Dar la cine oare ma raportez? In fata cui trebuie sa dau examenul? De cine ma ascund si cine astept sa ma mangaie pe crestet?