Jinduirea

Mă gândesc, de multe ori, cu jind, la mesele pe care le făcea Busea, bunica mea, pe când aveam 7-8 ani. Dintre felurile de mâncare, primele care-mi vin în minte sunt excelentele plăcințele cu carne pe care le alintam cu numele de "piroșcuțe" şi pe care mama nu a învăţat să le facă, aşa că, după moartea lui Busea nu am mai avut parte de asemenea specialităţi. Îmi mai amintesc şi de băutura fermentată numită "cvas", din care nu mă mai puteam opri să beau şi a cărei reţetă s-ar putea s-o mai găsesc prin hârtiile mamei.
Ceea ce mă face să jinduiesc după mesele alea este, însă, cu totul altceva: ritualul şi atmosfera.

O marturisire

Imi plac pisicile. Asta e adevarul gol-goluţ: de cand ma ştiu am indragit felinele. Am avut, pana sa plec din Sinaia, zeci de pisici. Una dintre primele a fost Micio. Numele asta il avea de la bunica şi imi aduc aminte ca ma enerva foarte tare pentru ca nu avea niciun ţ şi niciun ş. Mi se parea foarte important ca numele unei pisici sa aiba accente ascuţite, ca sa şi-l poata recunoaste rapid. Cand a murit, am dus-o in padure si i-am facut un mormant in toata regula, cu cruce din doua crenguţe legate cu sarma, cu gard, poarta şi alee de acces facute din pietricele albe. Bineinţeles ca am plans de nu ma mai puteam opri.