I-am auzit pe mulţi vorbind despre faptul că au hotărât să-şi schimbe viaţa începând cu Învierea. Socoteala lor e simplă: noaptea trecută a înviat Cristos, aşa că eu de azi nu mai beau.
Dar ce sens are să legi renunţarea la un obicei prost de Învierea lui Cristos? Dacă tot vrei să te laşi de băutură, de ce să n-o faci de îndată ce îţi vine ideea, fie că asta se întâmplă de Crăciun sau într-o marţi din februarie? Are vreo influenţă asupra organismului faptul că ai demarat acţiunea în prima zi de Paşti? Te ajută Cristos mai mult văzând că ai băut ca porcul până în noaptea de Înviere şi după aia te-ai lăsat? Nici pomeneală, Cristos se bucură pentru că renunţi la un viciu, nu pentru că renunţi la el într-o anumită zi.
Dar ce sens are să legi renunţarea la un obicei prost de Învierea lui Cristos? Dacă tot vrei să te laşi de băutură, de ce să n-o faci de îndată ce îţi vine ideea, fie că asta se întâmplă de Crăciun sau într-o marţi din februarie? Are vreo influenţă asupra organismului faptul că ai demarat acţiunea în prima zi de Paşti? Te ajută Cristos mai mult văzând că ai băut ca porcul până în noaptea de Înviere şi după aia te-ai lăsat? Nici pomeneală, Cristos se bucură pentru că renunţi la un viciu, nu pentru că renunţi la el într-o anumită zi.
Cei care îşi aleg o anumită zi pentru a renunţa, de exemplu, la fumat, sunt oameni care, de fapt, nu sunt în stare să renunţe la fumat. Cred că numai câteva mici procente dintre ei se lasă cu adevărat în ziua stabilită, ceilalţi găsesc diverse motive pentru a amâna: „mă las de luni, lasă că încep de ziua mea” etc.
Cei care, însă, aleg pentru o decizie importantă ziua Învierii, sunt oameni care iau foarte în serios semnificaţia acestei zile. Ei cred că dacă mănânci carne exact în ziua în care a fost răstignit Cristos, e mare păcat din cauză că Mântuitorul este grozav de nemulţumit, se uită din ceruri la păcătoşi şi zice: „Uite, Ionescu, mănâncă friptură chiar azi, în ziua în care se împlinesc 1898 de ani de când Eu am suferit pe cruce”. Şi atunci se abţin cât pot, iar în caz că nu reuşesc să meargă până la capăt, îi apucă un sentiment de vinovăţie, sunt cuprinşi de remuşcări, se tem de pedeapsă etc etc. Psihologii ne-ar putea spune multe pe tema asta.
Dar eu i-aş întreba pe cei care cred asemenea lucruri: oameni buni, dar ce faceţi voi în perioada în care Cristos încă nu a înviat? Dacă în ziua dintre crucificare şi Înviere faceţi tot felul de porcării, nu vă mai mustră conştiinţa? Vă închipuiţi că în acea zi Cristos este mai indulgent? Aveţi senzaţia că stă în ceruri şi zice: „Uite-l pe Ionescu, toarnă în el ţuică şi fumează ţigară de la ţigară, dar nu-i chiar aşa grav, pentru că acum 1898 de ani, pe vremea asta, nu mai eram pe pământ şi poate că el bea de tristeţe că am fost răstignit”?
Toate astea sunt cel puţin improbabile, ca să nu zic absurde. În afară de cazul în care te-ai născut cu un suflet plin de dorinţa de a te supune ritualurilor creştine, frământările interioare pe teme de genul „e păcat sau nu să mănânc felia asta de parizer în ziua răstignirii” sunt pur şi simplu destructive.
De aceea au ajuns unii să urască Biserica şi rânduielile ei, ba chiar să-l urască pe Cristos: credinţa înţeleasă greşit le-a mutilat sufletele. Au băut în post şi apoi n-au mai ştiut cum să se spele de păcat, şi-au închipuit că vor fi azvârliţi în focul Gheenei, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor etc.
Eu gândesc că Învierea ar putea fi înţeleasă, în cheie spirituală, ca moment al eliberării de toate aceste contorsiuni nefireşti, urmat de trecerea la o viaţă fără prejudecăţi şi remuşcări, la o viaţă plină de bucurie, în care ceea ce ai făcut nu mai trebuie să te bântuie şi ceea ce mai ai de făcut să ţi se arate ca o zare luminoasă, plină de posibile minuni.
Cei care, însă, aleg pentru o decizie importantă ziua Învierii, sunt oameni care iau foarte în serios semnificaţia acestei zile. Ei cred că dacă mănânci carne exact în ziua în care a fost răstignit Cristos, e mare păcat din cauză că Mântuitorul este grozav de nemulţumit, se uită din ceruri la păcătoşi şi zice: „Uite, Ionescu, mănâncă friptură chiar azi, în ziua în care se împlinesc 1898 de ani de când Eu am suferit pe cruce”. Şi atunci se abţin cât pot, iar în caz că nu reuşesc să meargă până la capăt, îi apucă un sentiment de vinovăţie, sunt cuprinşi de remuşcări, se tem de pedeapsă etc etc. Psihologii ne-ar putea spune multe pe tema asta.
Dar eu i-aş întreba pe cei care cred asemenea lucruri: oameni buni, dar ce faceţi voi în perioada în care Cristos încă nu a înviat? Dacă în ziua dintre crucificare şi Înviere faceţi tot felul de porcării, nu vă mai mustră conştiinţa? Vă închipuiţi că în acea zi Cristos este mai indulgent? Aveţi senzaţia că stă în ceruri şi zice: „Uite-l pe Ionescu, toarnă în el ţuică şi fumează ţigară de la ţigară, dar nu-i chiar aşa grav, pentru că acum 1898 de ani, pe vremea asta, nu mai eram pe pământ şi poate că el bea de tristeţe că am fost răstignit”?
Toate astea sunt cel puţin improbabile, ca să nu zic absurde. În afară de cazul în care te-ai născut cu un suflet plin de dorinţa de a te supune ritualurilor creştine, frământările interioare pe teme de genul „e păcat sau nu să mănânc felia asta de parizer în ziua răstignirii” sunt pur şi simplu destructive.
De aceea au ajuns unii să urască Biserica şi rânduielile ei, ba chiar să-l urască pe Cristos: credinţa înţeleasă greşit le-a mutilat sufletele. Au băut în post şi apoi n-au mai ştiut cum să se spele de păcat, şi-au închipuit că vor fi azvârliţi în focul Gheenei, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor etc.
Eu gândesc că Învierea ar putea fi înţeleasă, în cheie spirituală, ca moment al eliberării de toate aceste contorsiuni nefireşti, urmat de trecerea la o viaţă fără prejudecăţi şi remuşcări, la o viaţă plină de bucurie, în care ceea ce ai făcut nu mai trebuie să te bântuie şi ceea ce mai ai de făcut să ţi se arate ca o zare luminoasă, plină de posibile minuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu