Hotel de Belgique

Zi de zi esti silit sa faci umbra pamantului, sa existi intr-o bucata de sticla, esti silit sa-ti croiesti drum prin masa vascoasa care se proclama drept lume, in fiecare dimineata dai de paralelipipedul cu nume respingator, cu satisfactia de caine ca toate sunt la locul lor, alaturi de tine cu aceeasi femeie, aceiasi pantofi, acelasi miros al aceleiasi paste de dinti, aceeasi tristete a caselor de vizavi, aceeasi fatada cu ferestre de demult si firma HOTEL DE BELGIQUE.

Iti bagi capul ca un taur scarbit in masa transparenta unde, la mijloc, ne bem cafeaua cu lapte si deschidem ziarul ca sa stim ce s-a mai intamplat in oricare din colturile bucatii de sticla. Nu-ti dai seama ca gestul neinsemnat de a invarti clanta, acest gest prin care s-ar putea schimba totul, se savarseste cu eficacitatea rece a unui reflex cotidian. La revedere, draga mea. Cu bine.

Strangi intre degete o lingurita si-i simti zvacnirea de metal, mesajul ei indoielnic. Ce durere e sa negi o lingurita, sa negi o usa, sa negi toate lucrurile pe care obisnuinta le-a tocit, le-a sters exact atat cat trebuie. Si cat de simplu e sa accept ajutorul linguritei, s-o folosesti ca sa amesteci cafeaua.

Si nu c-ar fi rau ca regasim mereu lucrurile in fiecare zi si ca ele sunt aceleasi. Ca alaturi de noi e aceeasi femeie, acelasi ceas si ca romanul deschis pe masa o s-o porneasca din nou la drum pe bicicleta ochelarilor nostri, ce-ar putea fi rau in asta? Dar, ca un taur abatut, trebuie sa-ti pleci capul, trebuie sa impungi din centrul bucatii de sticla in afara, spre acel altceva atat de aproape de noi, inaccesibil insa ca picadorul care e atat de aproape de taur. Iti pedepsesti ochii privind acel lucru care aluneca pe cer si accepti cu o incapatanare vicleana denumirea sa de nor, replica sa catalogata in memorie. Sa nu crezi ca telefonul iti va da numerele pe care le cauti. De ce ti le-ar da? O sa te alegi numai cu ce-ai pregatit si hotarat, trista oglindire a sperantei tale, maimuta aceea care se scarpina suita pe masa si tremura de frig. Sparge-i capul maimutei, alearga din centru spre zid si croieste-ti drum. Ah, cum canta astia cu un etaj mai sus! Exista un etaj mai sus unde traiesc oameni care nu banuiesc etajul de mai jos si toti ne aflam aici in bucata de sticla. Si atunci cand pe neasteptate o molie se opreste la capatul unui creion si palpaie ca un foc mocnit, uita-te la ea. Eu ma uit la ea, ii pipai inima micuta si o aud, molia asta e vie in pasta de sticla congelata, inca nu-i pierdut totul. O sa deschid usa si o sa ies pe scara si-o sa stiu ca jos incepe strada; nu tiparul demult acceptat, nu binecunoscutele case, nu hotelul de vizavi: strada, padurea aceea vie unde fiecare clipa se poate napusti asupra mea ca o magnolie, unde chipurile se vor naste cand le voi privi, cand voi mai inainta putin, cand cu coatele si cu genele si cu unghiile ma voi izbi clipa de clipa de pasta bucatii de sticla si-mi voi juca viata inaintand pas cu pas ca sa merg pana la colt sa-mi cumpar ziarul.

Julio Cortazar