Comunicare și sporovăială

Unul dintre supliciile la care erau supuşi deţinuţii politici în vremea comuniştilor era tăcerea absolută. Omul era băgat în celulă şi nu putea schimba niciun cuvânt cu nicio altă persoană. Dacă vorbea singur, era bătut până la sânge. Nu e de mirare că unii au luat-o razna în astfel de condiţii. Alţii, însă, au reuşit să reziste - de exemplu Corneliu Coposu, despre care se spune că a stat zece ani singur într-o celulă strâmtă, unde i s-a aplicat regimul tăcerii. După ce a ieşit de-acolo, uitase să vorbească.

Mă gândeam azi la diferenţa dintre vorbirea simplă şi comunicare. A vorbi cu cineva nu înseamnă automat comunicare. Poate fi vorba (şi este, de cele mai multe ori), de sporovăială, ori pălăvrăgeală. Ce aş putea vorbi eu cu unul ca Vanghelie, dacă aş sta închis undeva cu el? Nu mi-ar prii mai degrabă, într-o atare împrejurare, o tăcere cât mai îndelungată? Nu ştiu, poate că după o vreme n-aş avea încotro şi aş începe să vorbesc, să accept subiecte de orice gen, numai să nu mai aud tăcerea aia cumplită. Doamne fereşte!
Astăzi, îmi dau seama că nu mai am comunicare cu nimeni. Poate doar cu Maria, pe care o tot învăţ una-alta şi care-mi mai spune din gândurile ei. În rest - tăcere sau pălăvrăgeală. De două-trei ori pe an mă întâlnesc cu prietenii mei - Mircea Doinaru sau Gogol şi discutăm aşa, ca pe vremuri, când ceea ce spunea fiecare dintre noi avea un efect asupra celuilalt. Trăiam uneori exact pentru această comunicare, abia aşteptam să ne reîntâlnim ca să reluăm din punctul unde ne oprise noaptea, sau frigul, sau examenele. Acum, când ne revedem, încercăm din nou şi adevărul e că ne mai şi iese. Nu mai e ca în vremurile alea, acum punţile s-au rupt, dar tot mai strigăm unul către altul de pe malul celălalt şi parcă simţim că nu trebuie decât să ne încordăm puţin voinţa, să ne aruncăm în apa învolburată, să înotăm şi să ne regăsim, noi, cei de-atunci, pentru a relua discuţiile de unde le-am lăsat cu ani şi ani în urmă.