Am ajuns la Hannover azi noapte la 12:30, după o călătorie de 15 ore. Ne făcuserăm socoteala că o să plecăm la 7 şi o să ajungem la 10, dar s-au întâmplat tot felul de chestii.
Întâi că ne-am trezit după 7.
Apoi, nu am mai găsit declaraţia nevestei cum că e de acord să ies cu Maria din ţară. Am căutat-o de mi-au sărit capacele şi până la urmă am găsit-o într-o cutie aflată în portbagaj. Apoi n-am găsit alte hârtii pe care trebuia să i le las soacrei că să rezolve diverse lucruri.
Întâi că ne-am trezit după 7.
Apoi, nu am mai găsit declaraţia nevestei cum că e de acord să ies cu Maria din ţară. Am căutat-o de mi-au sărit capacele şi până la urmă am găsit-o într-o cutie aflată în portbagaj. Apoi n-am găsit alte hârtii pe care trebuia să i le las soacrei că să rezolve diverse lucruri.
După aia, n-am reuşit să bag în portbagaj toate bagajele, în special datorită tonelor de mâncare pregătite de soacră. Cu chiu cu vai le-am înghesuit, dar asta m-a costat renunţarea la nişte cărţi pe care aveam de gând să le iau cu mine. (La asta, unul că Liiceanu ar zice, trimiţând la Noica: „ai avut de ales între cultură şi unt şi tu ai ales untul”)
Pe drum, am oprit cam pe la fiecare sută de kilometri că să scoatem câinele Richi în decor, să-i dăm apă şi grăunțe, iar el să se uşureze în iarbă. Sigur că n-a făcut lucrul ăsta, în schimb a vomitat în maşină, parţial pe canapeaua din spate, unde eu m-am încăpăţânat de ani şi ani să nu cumpăr o husă.
În Cehia, dezastru total. Am pornit navigatorul ca să văd cum stăm şi prima lui avertizare a fost că este descărcat şi că trebuie să remediez situaţia. Numai că încărcătorul de maşină a refuzat să funcţioneze, aşa că m-am trezit la Praga că nu am altă soluţie decât să întreb pe unde e drumul. Am intrat într-o benzinărie şi una dintre tipe mi-a scris pe o hârtie că trebuie să ţin direcţia Teplice. Am ieşit pe unde mi-a arătat, am văzut un indicator cu Teplice, după care adios şi n-am cuvinte: al doilea indicator n-a mai apărut. Aşa că am oprit din loc în loc să întreb. Nimeni, absolut nimeni nu a fost în stare să schimbe câteva propoziţii în engleză. Toţi gesticulau şi ziceau chestii în cehă. Dar absolut fiecare îmi arăta că sunt pe drumul cel bun, atunci când le ziceam „Dresden”. Într-o benzinărie am întâlnit inclusiv un individ mare şi negru, cu ochelari, care nu a reuşit să înţeleagă nici măcar cuvintele „Germany” și „Deutschland”.
Una peste alta, în loc să o ţin drept pe autostrada E55, am pătruns, nu am idee cum, pe E65. Am mers liniştit, întrucât toţi îmi arătau cu mâna că sunt pe drumul cel bun şi, până la urmă, am ajuns la Mlada Boleslav. Acolo, la o benzinărie, am găsit un individ care arăta ca un om al pădurii. Sigur că nu o rupea deloc pe engleză, dar a luat din raft o broşură din alea cu hărţi detaliate şi a dat să-mi explice. Foile erau lipite din fabricaţie două câte două, aşa că tipul s-a apucat să le desprindă. Numai că ele erau lipite zdravăn şi tipul a început să le sfâşie. Într-un final, a găsit pagina care-l interesa şi mi-a arătat: urma să merg până la Ceska Lipa, iar de acolo la Teplice. Bineînţeles că am ratat intrarea, întrucât nici Ceska Lipa şi nici Teplice nu sunt indicate prin panouri vizibile. Dacă ai GPS nu te doare capul, altfel însă trebuie să caşti ochii „ca motanul când se cacă în paie” - vorba lui Svejk. Aşa că eu am ajuns la Turnov. Acolo, în sfârşit, cineva mi-a zis clar: trebuie să ţin drumul către Liberec. Am ajuns şi la Liberec, dar indicator de Teplice - nema. La o benzinărie am găsit o maimuţă care mi-a spus cu mâna că merg bine către Germania. În fiecare localitate îi spuneam Mariei: „Dacă nici aici nu apare indicator de Teplice, mă fac terorist şi mă specializez pe zona Cehia”. Bineînţeles că nu apărea. Dacă ar fi să mă ţin de cuvânt, ar zbura Cehia către stele - noroc cu Hasek, datorită lui cehii pot dormi liniştiţi în continuare.
La un moment dat, am ajuns la o benzinărie înconjurată de păduri. Am coborât din maşină şi am apelat un tip care tocmai coborâse şi el. S-a uitat la mine şi s-a luminat la faţă: îi făcea o plăcere evidentă să vorbească în engleză, chiar dacă nu era un expert (a nu se înţelege că eu aş fi). Mi-a explicat pe unde trebuie să o iau, m-a spus şi cam câţi kilometri mai am, apoi mi-a urat drum bun! Cred că şi eu m-am luminat la faţă.
Aşadar, ţinta mea a devenit oraşul Decin. L-am atins când deja începea să se întunece. Şi acolo - minune - am văzut indicatorul de Teplice. În scurt timp ne-am suit pe autostradă şi am băgat viteză către Dresden.
Mă uit acum pe hartă şi sunt uimit de amploarea ocolului pe care l-am făcut. Cred că toată treaba mi-a mâncat două ore din viaţă.
Pe drum, am oprit cam pe la fiecare sută de kilometri că să scoatem câinele Richi în decor, să-i dăm apă şi grăunțe, iar el să se uşureze în iarbă. Sigur că n-a făcut lucrul ăsta, în schimb a vomitat în maşină, parţial pe canapeaua din spate, unde eu m-am încăpăţânat de ani şi ani să nu cumpăr o husă.
În Cehia, dezastru total. Am pornit navigatorul ca să văd cum stăm şi prima lui avertizare a fost că este descărcat şi că trebuie să remediez situaţia. Numai că încărcătorul de maşină a refuzat să funcţioneze, aşa că m-am trezit la Praga că nu am altă soluţie decât să întreb pe unde e drumul. Am intrat într-o benzinărie şi una dintre tipe mi-a scris pe o hârtie că trebuie să ţin direcţia Teplice. Am ieşit pe unde mi-a arătat, am văzut un indicator cu Teplice, după care adios şi n-am cuvinte: al doilea indicator n-a mai apărut. Aşa că am oprit din loc în loc să întreb. Nimeni, absolut nimeni nu a fost în stare să schimbe câteva propoziţii în engleză. Toţi gesticulau şi ziceau chestii în cehă. Dar absolut fiecare îmi arăta că sunt pe drumul cel bun, atunci când le ziceam „Dresden”. Într-o benzinărie am întâlnit inclusiv un individ mare şi negru, cu ochelari, care nu a reuşit să înţeleagă nici măcar cuvintele „Germany” și „Deutschland”.
Una peste alta, în loc să o ţin drept pe autostrada E55, am pătruns, nu am idee cum, pe E65. Am mers liniştit, întrucât toţi îmi arătau cu mâna că sunt pe drumul cel bun şi, până la urmă, am ajuns la Mlada Boleslav. Acolo, la o benzinărie, am găsit un individ care arăta ca un om al pădurii. Sigur că nu o rupea deloc pe engleză, dar a luat din raft o broşură din alea cu hărţi detaliate şi a dat să-mi explice. Foile erau lipite din fabricaţie două câte două, aşa că tipul s-a apucat să le desprindă. Numai că ele erau lipite zdravăn şi tipul a început să le sfâşie. Într-un final, a găsit pagina care-l interesa şi mi-a arătat: urma să merg până la Ceska Lipa, iar de acolo la Teplice. Bineînţeles că am ratat intrarea, întrucât nici Ceska Lipa şi nici Teplice nu sunt indicate prin panouri vizibile. Dacă ai GPS nu te doare capul, altfel însă trebuie să caşti ochii „ca motanul când se cacă în paie” - vorba lui Svejk. Aşa că eu am ajuns la Turnov. Acolo, în sfârşit, cineva mi-a zis clar: trebuie să ţin drumul către Liberec. Am ajuns şi la Liberec, dar indicator de Teplice - nema. La o benzinărie am găsit o maimuţă care mi-a spus cu mâna că merg bine către Germania. În fiecare localitate îi spuneam Mariei: „Dacă nici aici nu apare indicator de Teplice, mă fac terorist şi mă specializez pe zona Cehia”. Bineînţeles că nu apărea. Dacă ar fi să mă ţin de cuvânt, ar zbura Cehia către stele - noroc cu Hasek, datorită lui cehii pot dormi liniştiţi în continuare.
La un moment dat, am ajuns la o benzinărie înconjurată de păduri. Am coborât din maşină şi am apelat un tip care tocmai coborâse şi el. S-a uitat la mine şi s-a luminat la faţă: îi făcea o plăcere evidentă să vorbească în engleză, chiar dacă nu era un expert (a nu se înţelege că eu aş fi). Mi-a explicat pe unde trebuie să o iau, m-a spus şi cam câţi kilometri mai am, apoi mi-a urat drum bun! Cred că şi eu m-am luminat la faţă.
Aşadar, ţinta mea a devenit oraşul Decin. L-am atins când deja începea să se întunece. Şi acolo - minune - am văzut indicatorul de Teplice. În scurt timp ne-am suit pe autostradă şi am băgat viteză către Dresden.
Mă uit acum pe hartă şi sunt uimit de amploarea ocolului pe care l-am făcut. Cred că toată treaba mi-a mâncat două ore din viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu