Îmi amintesc de mersul bară la bară dintre Predeal și Sinaia, când nu aveam cum să ies din coloană și eram obligat să mă târăsc precum un dric. Asta mi se întâmpla, bineînțeles, după o zi de condus, când numai de coloane nu îmi ardea. Mă apuca un fel de disperare, o dorință irezistibilă de a face ceva, cât de nebunesc, ca să scap de-acolo. Existau, clar, soluții ca să nu mă mai târăsc: puteam să întorc mașina și să o iau înapoi, puteam să trag pe dreapta și să aștept până ar fi trecut întreaga coloană. Dar eu nu doream doar să nu mai stau în coloană, mie îmi trebuia să și ajung la destinație - și nu oricum, ci cu o întârziere cât mai mică. Situația era efectiv fără ieșire: trebuia să mă târăsc mai departe, cu răbdare, cu tenacitate.
La ultima astfel de întâmplare am simțit impulsul de a evada din acea situație într-un mod straniu. Pentru o fracțiune de secundă, m-a bântuit ideea să frânez și să opresc motorul, să cobor liniștit, să încui mașina, să traversez și să o iau prin pădure, tot mai adânc, să merg așa fără să mă uit înapoi până când oboseala mă va obliga să mă întind la pământ, apoi să rămân lungit, într-o așteptare senină, condimentată cu un ușor praf de curiozitate: oare ce urmează să se întâmple mai departe?
La ultima astfel de întâmplare am simțit impulsul de a evada din acea situație într-un mod straniu. Pentru o fracțiune de secundă, m-a bântuit ideea să frânez și să opresc motorul, să cobor liniștit, să încui mașina, să traversez și să o iau prin pădure, tot mai adânc, să merg așa fără să mă uit înapoi până când oboseala mă va obliga să mă întind la pământ, apoi să rămân lungit, într-o așteptare senină, condimentată cu un ușor praf de curiozitate: oare ce urmează să se întâmple mai departe?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu