Ispravile lui Pacala (13)

Răfuiala

Încotro să se mai ducă? Şi la ce? Era şi seară.

Osteniţi de drum, pe malul râului se aşezară.

— Să mânem aci!

— Prea bine. Ah, stăpânule iubit,

Nici nu ştii, în calea asta cât de multe-am pătimit!

Ba în sac să mă înăbuş, ba în râu să pier la fund,

Dar avuşi de mine milă, n-ai lăsat să mă cufund.

D-aia şi eu, îndurat-am toate, fără să cârtesc;

Doar să pot, părinte dragă, şi la drum să te-nsoţesc!

Cuvântând aşa, Păcală se trânteşte-alături jos,

Lângă râu — şi, cum se culcă, prinde-a sforăi vârtos.

Luna strălucea pe boltă şi-aşternea cu măiestrie

Peste râu o punte dalbă de lumină argintie.

Iară popa sta pe gânduri. Să se culce? Ţi-ai găsit!

Parcă mai putea să doarmă, cum era de necăjit?!

Lângă sluga-i adormită, sta... părea că stă de pază.

Dar deodată... ce-i dă-n minte? Faţa i se-nviorează.

“Ha! (în gândul său îşi zice). Ai venit şi tu cu mine,

Năzdrăvanule? Degeaba! tot scăpa-voi eu de tine!”

Îşi îndreaptă-n grabă ochii spre copilul său apoi:

— Hai, că e târziu, băiete! să ne odihnim şi noi.

— Bine, tată dragă, haidem!

Cu acestea se lungiră

Şi ei unul lângă altul jos pe iarbă, şi-adormiră.

Dar Păcală, de alături, cum dormea cam iepureşte.

Numai ce se scoală iute, şi prin minte ce-i trăsneşte?

Schimbă locul, se aşează... între popă şi băiat:

— Iac-aşa... Să stea copilul popii lângă râu culcat.

Pe la jumătatea nopţii, luna s-ascunsese-n nor;

Vântul apleca-nspre apă crengile răchiţilor.

Deşteptat din somnu-i, popa se ridică-n sus tiptil.

Zvârle de pe ţărm în valuri... pe iubitul său copil.

Şi crezând că-şi îmbrâncise nu copilu-n râu, ci-argatul,

Zice: — Mulţumescu-ţi, Doamne, că scăpai de necuratul!

Pune iar la urmă capul jos pe-a ţărmului verdeaţă,

Şi-adâncit în vise doarme, până-n zori de dimineaţă!

Când deschide însă ochii, dup-al zorilor mijit,

Şi zăreşte pe Păcală jos alăturea lungit,

Iar pe-al său fiu nicăirea: Vai! să-nnebunească-i vine:

— Îndrăcitule!... Copilul!... Unde e de lângă mine?

Sluga, se ridic-agale: — De!... pe unde-o fi... ştiu eu?

Ce?... te-ai supărat, părinte?

Popa sare ca un leu:

— A! Răpusu-mi-ai şi fiul? Îţi plătesc eu astăzi ţie!

Ia stăi! Şi spre el s-aruncă, să-l sugrume, să-l sfâşie.

Neclintit din loc, Păcală, de mânia lui râdea:

— Hei... îi zise-n lături dându-l, ce te răţoieşti aşa?

Toţi eram aci aseară. Dacă azi băiatul nu-i,

Eu sunt vinovat? Ia seama, supărării frâu să-i pui!

Vezi să nu te-ntorci acasă cu spinarea jupuită!

Aş! Acestea-l scot pe popa şi mai tare din sărită.

— Cum? Ce-ai zis? Ce-ai zis! Ha, câine, diavol, şarpe veninos!

Ian aşteaptă, că ţi-oi da eu! Ş-un pietroi luă de jos.

Dar Păcală se repede, strâns cu dreapta mi-l înşfacă,

Iar cu stânga scoate-nscrisul din şerpar: — Părinte, iacă!

Pe această hărţulie s-află scris ce-mi eşti dator!

Azi să mă omori voit-ai, şi-aş putea să te omor!

Dar eu nu vroi decât ceea ce se spune-aci-n înscris!

Pregăteşte-ţi deci spinarea! Auzit-ai ce ţi-am zis?

Popa-n braţe-aşa voinice lănţuit când se văzu,

Din întărâtată fiară, miel îndată se făcu.

— De! gândea, mă are-n mână!... E mai tare, din păcate!

Şi-ncepu să se tocmească: — Ian ascultă, măi argate!

Văd că-s vinovat şi nu vroi împotrivă-ţi a mă pune:

Eşti în dreptul tău a-mi face tocmai cum înscrisul spune.

Însă iartă, fie-ţi milă, nu mă jupui prea tare.

Căci să rabd aşa durere nu voi fi — mă tem — în stare.

Cu cosorul pe spinare mulţumeşte-te a-mi face

O zgârietură, două, şi mă lasă-apoi în pace.

Azi, pe tine-ntâia oară-i doară că m-am supărat!

— Da? Să iert? Să-mi fie milă? Aş? Mi-e frică de păcat!

S-ar putea să calc înscrisul?... Şi... la urmă... dumneata

Ai avut vrodată milă, de când eşti, de cineva?

De argaţii d-astă-vară ţi-a fost milă — vai de ei —

Când sluţitu-i-ai cu briciul?... Ei erau chiar fraţii mei!

Auzind acestea popa, ce să zică?... ce să facă?

Anteriul de pe spate şi cămaşa şi-o dezbracă:

— Hai poftim!

Dar lui Păcală inima i s-a-nmuiat:

— Nu-ţi fac nici o-nţepătură!... Iacă! zise. Eşti iertat!

Ridicându-i sacu-n urmă, îi turnă din el sub nas,

Jos pe pajişte grămadă, cărţile: — Na, bun rămas!

Eu mă duc... Pe cărţi, părinte, să citeşti, când îi voi.

Sacu-l iau cu mine însă, că la drum... mi-o trebui.

Doar atâta-ţi iau simbrie! De-azi, te las cu Dumnezeu!

Astfel glăsui flăcăul, şi-a plecat în drumul său.

Chiar atunci — de dup-o culme — răsărea şi-al zilei domn,

Soarele, scăldând în aur câmpul deşteptat din somn.

* * *

— Ş-unde-a mers de-aici Păcală?

— Staţi, mai ascultaţi la mine!

Pân-aici... nimica toată; ce-i frumos, de-acuma vine!

Petre Dulfu