De-ale lui Zoscenko (9)

Baia

În America, măi fraţilor, cică sunt nişte băi pe cinste.

Vine omul, bunăoară, îşi pune hainele într-o ladă specială şi se duce să se spele. Şi nici habar n-are că s-ar putea să i se fure sau să se piardă ceva din lucruşoare. Nici măcar nu ia număr de la garderobă.

Mă rog, poate cîte unul mai temător îi zice ăluia de la haine:

— Gud bai, ai grijă!

Şi atît.

Se îmbăiază americanul ăsta, vine înapoi şi capătă hainele curăţele: spălate şi călcate. Obielele — albe ca zăpada. Izmenele — cîrpite, peti­cite. Trai, nineacă!

La noi, băile sunt şi ele cam aşa. Însă mai proaste. Dar de spălat poţi să te speli şi aici.

   La noi e bucluc numai cu numerele alea de la garderobă. Sîmbăta trecută m-am dus şi eu la baie (doar nu era să merg pentru treaba asta în America!). Ala de la garderobă îmi dă două numere: unul pentru haine, altul pentru palton şi căciulă.

Dar omul, cînd e gol, unde să bage numerele? N-ai unde şi pace! Buzunare n-ai. Tot ce vezi, numai burtă şi picioare. Necaz mare cu numerele astea. Că doar n-ai să ţi le legi de barbă...

Mă rog, mi-am legat şi eu numerele cîte unul de fiecare picior, ca să nu le pierd pe amîndouă deodată. Şi intru în baie.

Acuma, numerele mă tot plesnesc peste pi­cioare. Ţi se şi face lehamite să mai umbli. Dar de umblat e musai. Trebuie să-ţi faci rost de un hîrdău. Păi ce, fără hîrdău aia mai e baie? Vai de baia aia!

Caut un hîrdău. Cînd mă uit, văd pe unul că se spală în trei hîrdaie. Într-unul stă, într-altul îşi săpuneşte dovleacul şi pe-al treilea îl ţine cu mîna stîngă, ca să nu i-l fure.

Trag eu hîrdăul ăsta; dar cetăţeanul nu-i dă drumul.

— Ce, bă — zice — ce furi hîrdaiele altora? Cînd ţi-oi arde un hîrdău între ochi — zice — ai să vezi pe dracu'!

   — Ia vezi — zic eu — că nu sîntem pe vre­mea ţarului, să-i arzi în dreapta şi-n stînga cu hîrdaiele! Auzi, egoism! zic. Trebuie — zic — să se mai spele şi alţii. Că doar nu sîntem la teatru!

Ăla îmi întoarce spatele şi-i dă înainte cu spă­latul.

„Doar n-o să stau aşa pe capul lui — mi-am zis. Acuma ăsta o să se spele înadins trei zile.”

M-am dus mai departe.

După vreo oră, văd că unul cască gura şi lasă hîrdăul din mînă. Ori că s-a aplecat să ia săpu­nul, ori că se lăsase purtat de vise — nu ştiu. Decît că hîrdăul i l-am luat.

Acuma hîrdău am, dar nu găsesc un loc unde să mă aşez. Ce, ăla mai e spălat — în picioare? Vai de capul meu!

Bun... Stau eu ce stau, ţin hîrdăul cu o mînă şi mă spăl.

În jurul meu — Doamne-Doamne! E o spălă­torie în lege. Unul îşi spală pantalonii, altul îşi freacă izmenele, altul stoarce mai ştiu eu ce. Abia m-am spălat, că iar sînt murdar. Stropesc rău, ai naibii. Şi e o gălăgie de nici nu-ţi mai vine să te speli. Prăpăd, zău!

„Ia mai dă-i încolo — îmi zic. Las' că mă mai clătesc eu acasă.”

Ies în antreu, dau numărul şi-mi iau hainele. Cînd mă uit — toate-s ale mele, pantalonii nu.

— Oameni buni — zic — pantalonii mei aveau o gaură uite colea. Ăştia uite unde-o au.

Ala de la garderobă îmi zice:

— Noi nu sîntem puşi aici să păzim găurile. Nu sîntem la teatru — zice.

Bun. Îmi pun pantalonii şi mă duc să-mi iau paltonul. Ala nu mi-l dă; îmi cere numărul. Şi numărul l-am uitat legat de picior. Trebuie să mă dezbrac. Mi-am scos pantalonii, caut numă­rul; numărul nicăieri. Sfoara e acilea, pe picior; hîrtiuţa nu se vede. A muiat-o apa.

Îi dau ăluia de la garderobă sfoara; nu vrea.

— Pe bază de sfoară — zice — nu eliberez nimic. Aşa, oricine poate să-mi vină cu o gră­madă de sforicele, că nu mi-ar mai ajunge pal­toanele. Mai stai — zice — pînă pleacă toţi, şi atuncea ţi-l dau pe ăla care o rămîne.

— Aoleu, frăţioare — zic — şi dacă rămîne mai ştiu eu ce zdreanţă? Doar nu sîntem la teatru — zic. Dă-mi-l — zic — după semnal­mente. Un buzunar e rupt, ălălalt lipseşte. Cît priveşte nasturii — zic — ăla de sus e la locul lui, ăilalţi, canci!

Pînă la urmă tot mi l-a dat. Şi nici măcar nu mi-a cerut sfoara.

M-am îmbrăcat şi-am ieşit în stradă. Deodată, mi-am adus aminte că am uitat săpunul.

M-am întors. Cu paltonul pe mine, nu mă lasă înăuntru.

— Dezbracă-te — îmi zice ăla de la gar­derobă.

— Măi oameni buni — zic eu— nu pot să mă dezbrac a treia oară. Doar nu sîntem la teatru — zic. Daţi-mi barem contravaloarea săpunului!

Nu vor să mi-o dea.

Dacă nu vor, nu trebuie. Am plecat fără săpun.

Desigur, cititorul s-ar putea să fie curios: ce baie e asta? Unde e? Pe ce stradă?  
Ce baie? Una obişnuită. Din alea cu un go­logan intrarea.