De-ale lui Zoscenko (10)

Nas de copoi

Comerciantul Eremei Babkin a fost jefuit. Ci­neva i-a furat blana.

Păgubaşului îi venea să urle, nu alta. Vezi bine, îi părea rău de blană.

— Era o blană pe cinste, măi oameni buni - zicea. Păcat de ea! Plătesc cît nu face, dar tot găsesc eu tîlharul. Să-l scuip între ochi.

Aşa că Eremei Babkin a făcut apel la servi­ciile unui cîine poliţist. Şi s-a prezentat un agent cu şapcă şi moletiere, însoţit de un cîine. Coşcogea dulăul; unul cafeniu, cu botul ascuţit, an­tipatic.

Agentul şi-a vîrît cîinele cu botul în urma de lîngă uşă, a zis „şo!” şi s-a dat la o parte. Cîinele a adulmecat aerul, şi-a aruncat odată ochii pe mulţimea din jur (vezi bine, se strînsese lume) şi deodată se apropie de baba Feokla, de la cinci. Vine lîngă ea şi-i miroase poalele.

  Baba se trage în dosul ălorlalţi. Cîinele - haţ de fustă. Baba se smuceşte în lături, cîinele - după ea. A apucat-o de fustă şi nu-i dă drumul.

Baba s-a trîntit în genunchi dinaintea agen­tului.

— Aoleu - zice - m-am ars! Hai că spui tot. E adevărat - zice - am pus cinci vedre la dospit. E adevărat - zice - am alambic. Toate - zice - sînt în camera de baie. Duceţi-mă la miliţie.

Oamenii, vezi bine, au rămas cu gura căscată.

— Şi blana? zice unul.

— Nu ştiu nimic de blană - zice baba. Habar n-am. Hai, duceţi-mă odată, să-mi primesc pe­deapsa.

Au dus-o, vezi bine.

Agentul şi-a luat iar dulăul, l-a vîrît iar cu botul în urmă, a zis „şo!”, şi s-a dat la o parte.

Dulăul şi-a rotit o dată ochii, a adulmecat aerul, şi s-a apropiat de cetăţeanul administrator al casei.

Administratorul s-a făcut alb la faţă şi a căzut în genunchi.

— Legaţi-mă - zice - oameni buni, cetăţeni conştienţi. Eu am strîns banii pe apă - zice - şi i-am cheltuit pentru poftele mele.

Vezi bine, locatarii au tăbărît pe administra­tor şi s-au apucat să-l lege. În vremea asta, dulăul se apropie de cetăţeanul care stă în aparta­mentul şapte şi-l înşfacă de pantaloni.

Cetăţeanul s-a făcut alb ca varul şi a căzut în genunchi dinaintea celor de faţă.

— Sînt vinovat - zice. E adevărat, am pus un an mai puţin în cartea de muncă. Acuma - zice - eu, cogeamite zdrahonul, ar trebui să fiu în ar-mată şi să-mi apăr patria, nu să stau aici, la şapte, şi să mă folosesc de energia elec­trică şi de alte servicii comunale. Poftim, luaţi-mă!

Oamenii erau buimaci.

„Ce cîine dat dracului!”

Comerciantul Eremei Babkin a clipit o dată din ochi, s-a uitat în jur, a scos nişte bani şi-i dă agen-tului.

— Ia-ţi dracului cîinele de-aici! zice. Ducă-se naibii de blană...

Dar dulăul l-a şi mirosit. S-a proptit dinaintea comerciantului şi dă din coadă.

Eremei Babkin s-a dat fîstîcit în lături, dar cîinele — după el. Îi miroase galoşii.

Babkin s-a făcut alb la faţă.

— Hait - zice - dacă-i pe-aşa, ăl de sus le vede pe toate. Eu - zice - sînt un nemernic, fraţilor. Nici blana nu era a mea. Blana - zice - am zulit-o de la frate-miu. Vai de păcatele mele!

Auzind una ca asta, toţi cei din jur au luat-o la fugă care-ncotro. Dulăul nemaiavînd vreme să mai adulmece, i-a înhăţat pe doi sau trei care s-au nimerit mai la îndemînă şi-i ţine bine.

Au făcut mărturisiri şi ăştia. Unul a pierdut banii statului la cărţi, altul şi-a miruit nevasta cu fierul de călcat, altul a spus şi el ceva ce nu-i chip de redat aici.

S-au împrăştiat toţi. Curtea s-a golit. Au ră­mas numai cîinele şi agentul.

Şi deodată cîinele se apropie de agent şi dă din coadă.

Agentul s-a făcut alb la faţă şi a căzut în ge­nunchi dinaintea cîinelui.

— Muşcă-mă, cetăţene - zice. Eu - zice - primesc pentru alocaţia dumitale trei hîrtii de cîte zece ruble şi două le iau eu...

Ce-a urmat, nu se ştie. Ca să nu dau cumva de bucluc, m-am făcut şi eu nevăzut.