Iubirea față de draci

Învăţătura creştină spune că omul păcătos se duce dracului. La propriu, adică după ce moare, el ajunge în iad, unde este pedepsit pe îndelete, la infinit, pentru faptele rele comise în scurta lui viaţă. Modul în care este pedepsit nu ne este cunoscut foarte bine. Îndeobşte, reprezentările vechi ale iadului ne arată oamenii răi arzând în cazane cu smoală, sub care focul este înteţit permanent de către draci. La vremea când se imaginau aceste lucruri, oamenii nu auziseră de electricitate, spre exemplu, altfel sunt sigur că s-ar fi vorbit şi despre torturi cu şocuri electrice etc. Nu ştiu dacă iadul ţine cont de evoluţiile tehnologiei, aşa încât mă opresc aici.

Pacalirea lui Dumnezeu

Biserica Ortodoxa si celelalte biserici crestine spun ca sinuciderea este un pacat care nu se poate ierta, ceea ce mi se pare de mirare, cata vreme Dumnezeu ne iubeste infinit. Cum vine aia sa iubesti pe cineva si nu oricum, ci la infinit, dar sa nu-l ierti niciodata pentru ca a facut unul din lucrurile interzise? 

Explicatia pentru aceasta posibila dovada ca Dumnezeu de fapt nu ne iubeste chiar la infinit este urmatoarea: daca te-ai sinucis, nu mai ai cum sa regreti ceea ce-ai facut si sa te pocaiesti, asa incat flacarile iadului te vor linge de-a pururi. 

Descoperirea iadului

Zice Sartre că iadul sunt ceilalți, dar greșește. Iadul este personal, il porti cu tine de cand te nasti si il construiesti prin toate actiunile tale. Iadul este trecutul. De acolo vin toate. Relele pe care le-ai comis nu se mai despart de tine, sunt acolo, in trecut, nu pot fi sterse nicicum, fie ca ti le amintesti fie ca nu. Nimeni nu e inger, cu totii avem un trecut si, in cadrul lui, niste fapte rele pentru care nu exista posibilitatea de-comiterii, ci doar posibilitatea iertarii. Exista asadar o solutie pentru a scapa de iad: iertarea. Ea necesita credinta si pocainta. Daca este adevarat ca va fi o Judecata, lucrurile vor decurge astfel: „Raul Baz, ai comis urmatoarele pacate (urmeaza lista). Pedeapsa pentru ele este urmatoarea (o noua lista). Dar tu ai crezut in Mine si te-ai pocait. Asadar, esti achitat, poti sa te duci in Rai”.

Ajutorul și iertarea

Într-o zi, un om care până atunci a avut o viață liniștită, obișnuită, comună, dă de necaz. Să zicem, spre exemplu, că trece cu mașina peste cineva și-l bagă în spital. Să mai presupunem că omul cu pricina este evlavios, se duce la biserică în fiecare duminică, ține posturile etc. Se pune întrebarea: cum va acționa el imediat după comiterea faptei?  

O culme de netrecut

Nu-mi pot imagina ceva mai oribil decât înşelarea încrederii. Şi este singura lovitură pe care, odată ce mi-a fost aplicată, nu o pot ierta nicicum. Dacă vine cineva şi mă bate, sau mă fură, îl iert. Dar dacă înainte de a mă bate sau a îmi fura banii îmi spune că mă iubeşte, atunci s-a terminat. Poate că alţii sunt capabili să ierte şi asta, eu însă trebuie să recunosc că aici mi-am atins limitele. Mă gândesc la un individ care cheamă la el un căţel. Căţelul e cam fricos, dar omul se aşează pe vine, îşi bate genunchii cu palmele, vorbeşte pe un ton prietenos, până când căţelul capătă încredere şi se apropie. Iar individul, când căţelul a ajuns lângă el, se ridică brusc şi-i da un şut în cap, făcându-l să fugă schelălăind. Îmi închipui că eu sunt câinele ăla. Cum aş putea, după un timp, să simt că l-am iertat pe acel individ? Sincer, nu-mi pot imagina asta.
Când cineva mi-a înşelat încrederea, când eu mi-am pus sufletul în palmele lui şi el m-a lovit, totul s-a isprăvit. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dacă e normal sau nu, dar eu aşa simt. Şi aşa am făcut, inclusiv cu oameni la care am ţinut cândva. Dacă am greşit, probabil o să plătesc. Poate plătesc deja. Dar, vorba mamei lui Cioran: „orice-ar face omul, până la urmă tot va regreta”.