O întrebare

Multe lucruri ne-a învăţat pe noi Cristos. Se spune că dacă orice-am face l-am avea pe El în minte, nimic nu ar ieşi altfel decât bine. De ce oare o fi aşa? Simplu, pentru că El ne-a arătat că se poate orice, cu condiţia să avem credinţă cât un bob de muştar.
Stai, zice câte unul - Cristos este însuşi Dumnezeu, nu? Că aşa zice Crezul despre El: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Şi dacă este însuşi Dumnezeu, sigur că la el se poate orice. „Nu te pripi, îi zic teologii unuia ca acesta, bagă de seama: Cristos are o dublă natură - de Dumnezeu şi de om. Şi toate cele omeneşti el le-a trăit prin natura lui de om”.

O culme de netrecut

Nu-mi pot imagina ceva mai oribil decât înşelarea încrederii. Şi este singura lovitură pe care, odată ce mi-a fost aplicată, nu o pot ierta nicicum. Dacă vine cineva şi mă bate, sau mă fură, îl iert. Dar dacă înainte de a mă bate sau a îmi fura banii îmi spune că mă iubeşte, atunci s-a terminat. Poate că alţii sunt capabili să ierte şi asta, eu însă trebuie să recunosc că aici mi-am atins limitele. Mă gândesc la un individ care cheamă la el un căţel. Căţelul e cam fricos, dar omul se aşează pe vine, îşi bate genunchii cu palmele, vorbeşte pe un ton prietenos, până când căţelul capătă încredere şi se apropie. Iar individul, când căţelul a ajuns lângă el, se ridică brusc şi-i da un şut în cap, făcându-l să fugă schelălăind. Îmi închipui că eu sunt câinele ăla. Cum aş putea, după un timp, să simt că l-am iertat pe acel individ? Sincer, nu-mi pot imagina asta.
Când cineva mi-a înşelat încrederea, când eu mi-am pus sufletul în palmele lui şi el m-a lovit, totul s-a isprăvit. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dacă e normal sau nu, dar eu aşa simt. Şi aşa am făcut, inclusiv cu oameni la care am ţinut cândva. Dacă am greşit, probabil o să plătesc. Poate plătesc deja. Dar, vorba mamei lui Cioran: „orice-ar face omul, până la urmă tot va regreta”.